Plâng îngerii fată frumoasă.
Tristețea lor, tristețe arsă,
ți-a pus pe umeri și pe față
giulgiu.
Te-au învelit de goliciune,
de ochii lumii te-au ferit
și ca să fie o minune,
de sus din cer din loc sfințit,
prin lacrimi te jelesc pe tine,
fecioara verde ce-ai murit.
Mireasă ești și eu aș fi,
mi-aș pune cununiță albă
dar păsările tale doar,
se-ntorn la primăvară,
doamnă.
Mi-aÈ™ pune alb pe-obrazul supt,
mi-aș pune alburi și pe haine,
dar pentru mine,
draga mea,
nu e nuntire după mâine.
Mi-aș pune flori de gheață-n păr,
cercei din țurțuri la ureche
dar tu ai soarele iubit
și cocostârcul de pereche.
La tine ghiocei se strâng,
pe piept,
să-ți dea din nou o viață nouă
și fluturii și ciocârlii
și norul când albastru,
plouă.
Eu sunt mireasa nimănui,
n-am ciocârliu
să-mi cânte-n frunză
albastre doruri de iubire,
eu am doar dorul lui în piept
și doar tristețea mea ca mire.
Eu nu pot dară ca să mor,
păstrez albele straie-n cuferi,
și-n lacrimile mele scald,
buchetul nunții mele,
nuferi.