Mama ii lasase pe un umeras hainele de serbare. Nu mai intelegea nimic. Era joi. Tata se invoise de la serviciu si o sunase pe doamna. La inceput se bucurase. Brusc devenea importanta. Ca atunci cand in mijlocul spectacolului de “ La revedere gradinita!”, unde avusese un rol minor, de papusa manechin, a inceput sa o doara brusc capul. Ii tremura piciorul stang , iar mana dreapta ii amortise din cauza pozitiei incomode. Trebuia sa reziste macar pana cand venea Andrei sa o stearga de praf. Ce umilinta! Dupa ce Andrei a sters-o de praf, a fugit repede in Izolatorul lui tanti Sora, unde s-a inchis cu cheia pe dinauntru ca sa poata savura clipa: Era deci mare!
O durea capul, ca pe oamenii mari, mai putea spune cineva ca e mica?
Tatei ii cam tremurau mainile si o durea parul cand ii pieptana coditele.
- Of, cand o sa te piaptani si tu singura!
Nu intelegea cu ce il suparase. A luat un bine la matematica. Poate de asta. Tata si-a scos apoi costumul gri din dulap, cravata in dungi , si-a verificat portofelul. A luat-o de mana, tarand-o dupa el pe strazile cartierului imbacsit de copii, biciclete si pepeni verzi. Au luat 3-ul pana la Geamuri. Au trecut pe la Covrigarie de unde s-a pricopsit cu un pinguin caraghios, fara prea multa miere. Fara sa il ceara. Pe drum i-a spus ca vor merge la un doctor batran si cumsecade. Un doctor de ochi. Toti oamenii batrani erau cumsecade. De aceea ei, cei mici, trebuiau sa ii trateze cu o atentie speciala. Stia asta de la bunici. Bunica, dupa ce o viata intreaga strigase dupa bunicul: “Gheorghita, luate-ar apa”, plecase prima. Fara sa ii fi raspus si ei vreodata la intrebarea:
- De ce sa il ia apa pe bunicul?
De obicei la intrebarea asta era trimisa la joaca.
- Si nu mai pune atatea intrebari ca o sa chem cateaua cu tata lunga!
Prefera atunci sa dispara in spatele casei, sau pe strada.
Pe bunicul nu il luase apa, dar cerea medicamente din cinci in cinci minute. Pe care apoi le dosea pe sub perne, sub pat sau cine mai stie unde. Isi facuse atunci o idee despre atentia speciala ce trebuia acordata batranilor, care la urma urmelor sunt toti oameni cumsecade. Si atunci de ce mergeau la un doctor batran?
- Dar pe mine nu ma dor ochii, a protestat.
- I s-a explicat atunci ca ochii pot fi vatamati fara sa doara. Cum adica? S-a repezit la oglinda. Nu vedea nimic. Tata i-a mai spus ca binele de la matematica I-a dat de banuit.
Era imbujorata si nefericita. Nu se mai simtea importanta, desi tata i-a spus ca ochelarii fac oamenii sa para mai intelectuali. Ce intelectual ar vrea sa poarte pe nas niste funduri de borcane si sa fie poreclit “aragaz cu patru ochi”? Barca –libarca de la parter nu o va ierta, cu siguranta. Isi va trage in continuare piciorul mai scurt si va striga dupa ea aragaz cu patru ochi, ca si ceilalti copii de la bloc.
- O sa iti alegem niste rame frumoase, ai sa vezi! O sa mergem la Bucuresti, la Spitalul Militar, adaugase tata.
- La Spitalul Militar, la Bucuresti?
Acesta fusese argumentul decisiv.
La Spitalul de copii coridoarele erau verzi, lungi si intunecoase. Se simtea ca in burta unui crocodil. Intrasera pe o poarta metalica gri, indrumati de o asistenta plictisita. Cladirea cea mare, cu etaj.
Doctorul nu mirosea a om batran si nici nu trebuia tratat cu atentie. Avea maini mari si mirosea nedefinit a colonie ieftina. Ceva Miraj probabil. Lipsea trusa de ace, aparatele de forat creierii. Putea sa ii auda vocea calda, dincolo de bataile inimii care o paralizasera in scaunul de tortura. Cand i-a cerut numele, peste ochelarii negri care ii faceau ochii mirati si ii mai scurtau din sprancenele stufoase, s-a uitat pierduta inspre tata, care o urmarea emotionat de pe un alt scaun, situat in dreapta doctorului, langa patul acoperit cu un cauciuc de culoarea portocalei. Il uitase. Se balbaia.
A privit cu ciuda panoul luminat dinauntru. Ciudat . de pe scaunul in care se afla le-a vazut pe toate la fel: litere chinezesti. I-a raspuns doctorului fara exitare:
- Nu am invatat alfabetul chinezesc.
Doctorul zambea pe sub halatul scurt, din care se zgaiau la ea niste pantofi negri ca doua barci obosite, de pescar. Nu ar fi trebuit sa se bucure. Doctorul acesta batran trebuia tratat cu atentie speciala, ca si pe ceilalti batrani cumsecade. De ce vorbea despre iepuri si unde este rupt inelul: in stanga sau in dreapta, cand pe panoul cel luminat dinauntru nu erau decat propozitii labartate in chineza? Nu putea intelege…
Se tinea bine de scaunul de vinilin, ca intr-un carusel care prindea viteza, se rotea si repeta cu indaratnicie:
- Nu stiu sa citesc in chineza, v-am mai spus.
Doctorul se apropiase de ea cu doua funduri de borcane, pe care incerca sa ii le potriveasca pe varful nasului, ca pe niste ochelari.
S-a incordat, a strans din pleoape, a incruntat sprancenele , pana cand din panoul blestemat au inceput sa apara cifre, litere si chiar iepuri.
Doctorul asta chiar nu era nebun. Si chiar nu o mintise, avea si iepuri care nu ieseau dintr-un joben, ci dintr-un panou luminat dinauntru.
Ar fi vrut sa sara de pe scaun, direct la iepurasii de pe ecran, care isi intorceau spatele unul altuia si se fugareau ghidusi. Doctorul mazgalea ceva pe o foaie de hartie in timp ce tata gesticula cu vocea coborata.
Au culcat-o pe patul acoperit cu cauciuc. In pat se poarta ochelarii? Nu mai intelegea nimic. Doctorul s –a apropiat cu o pipeta minuscula de ochii ei in timp ce tata o ruga sa isi tina ochii deschisi, sa priveasca in sus.
S-a ridicat de pe pat ametita, obosita, la urma urmei doctorii nu au nici o vina ca tu nu esti altceva decat un aragaz cu patru ochi, iar ea era bucuroasa ca iesea din cabinetul alb fara ochelari.
Drumul spre casa a fost fascinant. Parea ca ninge, desi nu ningea. Fulgii cadeau mai intai mici, apoi se lateau ca niste zambete uriase de clovni. In spatele lor licareau stele, copaci, stele, oameni in mantale de soldati. Masinile se apropiau cu scrasnet sau se indepartau. Cine mai stia? Nu se distingea nimic cu precizie, totul era o aripa mare de inger, pentru cei care vazusera asa ceva, ca un mare alb in car se pierdeau oamenii, vocile, timpul.
Tinea strans mana tatei , tot mai nesigura si pierduta intr-o lume fara contur, pe o strada de lumini si umbre. Cateaua cu tata lunga era si ea pe aproape, fugarind copii necuminti. Pe obraji incepusera sa ii curga lacrimi ca bobul de mazare, rotunde si grele.
- Ti-am spus ca erau litere chinezesti, sughita.
Tata tacea ca oamenii mari cand nu mai au ce sa spuna. Nu se putea supara nici pe el. Si oricum mai era si Luca. El trebuia sa o creada.
Diana credea in ingerasi, sustinea ca are chiar unul cu nume,”Ingerul vanatorii”, care venea pe la ea cateodata, mai stateau de vorba, ii mai raspundea la unele intrebari la care oamenii mari evita sa raspunda. O intrebase cum de l-a gasit. I-a spus ca pe ingerasi nu ii cauti tu, te vor gasi ei pe tine, daca ai nevoie de ei vreodata. Ea nu vazuse niciodata ingeri. Probabil pentru ca nu fusese si ea gasita. Ar fi avut nevoie de unul in momentele acestea. S-ar fi multumit si cu “Ingerul cetii” sau “Ingerul fulgilor de nea”,ba chiar un inger fara nume, mai ales ca dintr-odata, parea ca ninge…
Pe Luca il ademenise a doua zi la garaje, unde, asa cum ramasese stabilit, aveau loc discutiile importante. Il si avertizase ca va fi ceva de discutat. Sa faca bine sa isi negocieze seara din timp. Il tarase apoi prin oras, pana la Policlinica de copii. Stia de acum drumul: autobuzul trei, cobori la groapa, faci stanga in intersectia semaforizata, cladirea cu etaj, din spate. Trebuia sa ii dovedeasca. Nu era suficient sa ii spuna pentru a fi crezuta. Inima ii batea nebuneste:
- De ce m-ai adus pana aici, se rasti Luca?
- Vreau sa iti arat ceva.
Planuise totul din timp. Nu avea cum sa ii arate literele chinezesti, desigur. Asta pentru ca s-ar fi putut ca Luca sa il creada pe doctor, ca si tata, dar il va duce la Universitate, putin mai jos de Spitalul de copii, unde IL vazuse pe Dumnezeu. In sfarsit o gasise si pe ea cineva. Cineva caruia ii va povesti intr-o zi toata intamplarea si care o va crede. Avea si Madama Directoare icoane pe pereti acasa. Stia probabil cum arata si il va recunoaste usor. Seamana doar putin cu Mos Craciun, sau cu orice alt batran. Si cateodata se deghizeaza si El in om de rand.
Luca devenise curios. Chiar avea sa il vada pe Dumnezeu? Sa o creada de data asta? Si sta el asa pe strada, printre tramvaie si Dacii sa fie vazut? Atunci mama de ce mai merge la biserica sa se roage la icoanele de pe pereti? De ce nu isi da intalnire cu el la Universitate, la o cofetarie ca sa ii spuna in fata ce avea de spus, sa il roage sa o ierte pe ea si pe toti pacatosii. In intersectie masinile claxonau nervos. Studentii pareau ca nu se grabesc deloc. Mai erau copii pe strada tinuti strans de mana de mame , bunici , unii uscandu-si lacrimile pe obraji.
Il cautasera peste tot. Chiar si pe langa statuia lui Cuza, cine putea sti unde se poate ascunde Dumnezeu?
Si apoi Adina, chiar si dupa ce devenise aragaz cu patru ochi nu se schimbase deloc. Avea mereu de aratat cate ceva. De multe ori lucruri pe care le vedea doar ea. Lui nu-I ramanea decat sa o creada pe cuvant. Chiar asa: nu primise ea de la o batrana smintita o rochita cu imaginatie?