Orbecăind bezmetică între zidurile tâmplelor
mi-am pierdut așteptările printre crenelurile lor foșnitoare,
cerul mă călca în răstigniri peste palme,
umbra îmi plângea, rezemată de trup,
amintirile nu mai erau ale mele
și de atâta înstrăinare
îmi tăceam sufletul până la sânge,
fără să mai știu nici măcar pe care parte a inimii locuiam.


Mi-am ales atunci un cer de întâmplări
să-mi fie cochilie,
gazdă vremelnică a pulsului
până când, printre lacrimi de îngeri,
îmi voi încrusta în pielea de șarpe poeme de nestemate
și apoi, în cuvinte absente,
șoptind incantații umbrite de stele
îmi voi răsuci pe degete ecourile clipelor strigate demult,
în jocul de-a curgerea timpului.
Și prin fiecare fir de liniște ce răzbate din întuneric
voi semăna curcubeie siameze,
rădăcinile lor să-mi rămână înfipte între tălpile inimii,
hrană pentru uimirea ploilor viitoare
ale degetelor tale.




5 iunie 2003