„Un sărut îți dau să nu mai fi iar trist
Și al tău zâmbet vreau să-l văd acum
Căci timpul trece, dragul meu artist,
Ca roua de pe iarbă se duce pe-al lui drum.

Iubirea ce în fiecare clipă tu mi-o dai
A ta gândire ce chipul meu îl poartă iar,
Și o poezie e pentru mine al tău grai
De ce pleci iar departe acolo în zadar?

Ale vieții înțelesuri dorești a le pricepe
Când toate-s gânduri șterse, uitate undeva
Pierdut ești iarăși în veșnica ta sete
Cunoști prea multe, dar nu-ți ajunge așa!

În loc să mă iubești acuma și aici
Tu iar visezi departe spre locuri din povești
Viitorul și prezentu-ți par prea mici
Și dragostei tale un loc nu-i găsești!

Ci vino, sărută-mă, uită de toate
În brațele mele te pierde, ține-mă aproape
Și lasă visarea și gândurile în șoapte
Iubește-mă cum numai tu ști în noapte!”

Privindu-mă-n ochi, ea astfel grăise
Și cât adevăr cuprindeau ale ei cuvinte
Firavă și mică, ea dulce-mi vorbise
Eu am zâmbit, într-o doară, și visam înainte.