El poet, ea o poiată,
se spărgea lumina toată
într-un ochi, într-un gând
fără loc și fără când.

Pumn de colb, palmă de apă,
lui silabele îi scapă
și se-ndreaptă ca nebun
spre poiata lui, sub prun.

Trece-un vânt ca o părere
în iubire e durere,
pe sub floarea de albină
vină dragoste, tu vină.

Și adoarme-l cu un vis
fără timp, fără plictis,
dă-i dulceața ta de lapte,
umple-i ochii albi de noapte.

Și te fă învârtecuș,
inimă și urs de pluș
pentru el, căci e poet.
Știi ceva mai desuet?

/18.07.2003/