și îmi spuneai totuși că de-abia aștepți
sa ancoram in porturile vietii; te gandeai
ca vom fi atat de indragostiti atunci
incat copiii tai, spuneai, vor completa mitologia
cu inca-o constelatie...
imi strangeai mainile cum te imbratisa pe tine pielea,
ma apropiai de ochi asa incat sa ma invete visele,
ma sarutai ca intr-un ritual de celebrare a primaverii,
niciodata nu plecai mai departe de gandurile mele,
erai mai supusa ca parfumul dedicat petalelor
si cum radeai spunand: "inca un gest de-al tau, iubite",
ca si cum aceasta confundare ar fi ironizat ucigator
semantica de doi a despartirii...
acum,chiar daca am vazut cuvintele acelea dintre noi
volatizandu-se ca vechile expresii dintr-o limba moarta
-pe tine atragandu-te himera vreunei insule cu diamante,
pe mine pustiindu-ma aceleasi valuri goale-
ma tem, iubito, daca un singur lucru a fost adevarat,
ma tem ca nu ai sa ne uiti nicicand-o tragedie mica- asa cum visele nu uita niciodata sa ramana vise,
tristete, ce e drept, suficienta ca sa crezi in ele.