E iarnă iar, mă simt perfect valabil
Și bun și nou, cu sufletul senin.
Zăpada mă descântă, pios la ea mă-nchin,
Iar gerul mă călește, nu-s eu cel vulnerabil.

Tăcere albă-i totul, o bună terapie
Pentru un suflet gol, prea rud și pesimist.
Microbii de gândire și paraziții-n chist
Ce-mi măcinau ființa uciși sunt. Morți să fie!

Dreptunghiulare forme de blocuri se-nfiripă
Din albul rustic și artistic infiltrat
În macadamul rânced și praful măcinat
Un an întreg de-orașul obosit. Îi pune-aripă.

Și zboară pân' la ceruri sărmanul meu oraș...
Tot alb este și cerul. Și globul nevăzut
De sticlă diafană cuprinde solul mut.
Cu el se joacă Dumnezeu, copil golaș.

Și-l zgâlțâie și îl răstoarnă tot,
Ca fulgii să se zbată cu duiumul,
Să răspândească curățenia și drumul
Să mi-l arate către Ceruri...Asta-i tot.