Sârma ghimpată mi se înfășoară pe buze
pe limbă
împrejurul măselelor de minte
nu mai pot spune un singur cuvânt fără a simți durerea

Aici sunt eu
cel ce privește Noaptea cum înfășoară în manșonul ei de piele neagră corpul transpirat al pământului

Am senzația plăcută că pe dinăuntru sunt mult mai bun decât mi-am putut dori vreodată
dar nu o pot spune nimănui
sârma ghimpată îmi reamintește gustul sângelui

Salvatorul meu
cu cleștele în mână bate la poarta închisorii în care m-am izolat
dar mi-e imposibil să îi răspund

Durerea mă face să-mi prefer corpul tăiat în bucăți mici
foarte mici
pe care apoi să le strecor pe sub ușă
prin crăpăturile zidului
printre gratiile celulei
printre alte fâșii de carne
împletind astfel un covor cu model însângerat
o carpetă pe care să o atârne de cuie pe peretele camerei sale ca amintire a perioadei în care se murea cu ochii deschiși.

[Dar n-am curajul
mai bine îmi apăs pe butonul de OFF

Mă retrag încet înăuntrul meu
acolo unde sunt mult mai bun decât mi-am putut dori vreodată]