Când cetina obosită a unui brad măreț se pleacă
Iar porțile măiestre ale pădurii reci se-nchid
Și nori cotropitori, cu zale zuruind se regăsesc
Recompunând tabloul ce-n mine dăinuie de veci
Atunci, plimbându-mă nebun prin acest domeniu
Ce plin de grea furie-și desface a lui veșmânt
Chemat parcă în desișuri, în inimă-i s-ajung
Cutreier domul gol în cautarea-mi
Lângă un lac amar, ascuns între amintiri
Șezând ușor pe iarba verde, se vede-o arătare
Și-n fața-i sta lucioasă o mândră oglindă spartă
Din cioburile roase i se prelinge fața
Cu ochii mari și galbeni de viață ațâțați
Iar mâinile uscate adună rămășițe
Tremurând în valuri, cu ochii mă văzuse
Și așa eu însumi mă priveam pe mine