Și totuși mai lasă-mi acest ultim vers,
Cu toată ființa mea de lut flămând
Să-mi mângâie pana cu cântul lui șters
Să plângă și primul și ultimu-mi gând.

De-mi furi fără suflet și ultima clipă,
Rămână-mi visarea în rima târzie;
Străină mi-e moartea prin umbre ce țipă,
Mă sting fără vorbe urlând poezie.

Îmi pare că somnul îmi fură din pleoape
Și visul îmi soarbe cu poftă suflarea,
Tot cântul mă arde murind peste ape.
Nu lupt cu sfârșitul, mă frânge uitarea.

În cioburi strivite îmi văd chipul ars
De moartea ce-mi curge prin vine străină
Și strig prea-sălbatic cu ultimu-mi glas:
Mai lasă-mi un vers, tu iartă-mi o vină!

În palma mea veche mai pune-mi o pană
Și varsă-mi din stele cerneal-argintie,
Să scriu fără pace, să țip ca o rană,
Să mă înec râzând în poezie.

Eu pot să mor cu buzele curate,
Nu-Þi cer nimic, Stăpâne-n univers:
Nu vreau nici rai și nici iertare de păcate,
Vreau să mă sting în glas de ultim vers.