Odata am întâlnit un om
care mi-a întins o poezie.
Poezia omului despre sine însusi,
fara cuvinte, fara foi albe sau galbene ca dintii toamnei.
Poezia aceea spunea despre mine, de fapt,
despre cresterea mea anarhica dintre maracini,
despre smulgerea radacinii bine înfipta în mâlul putind a sulf si moarte.
Poezia omului povestea cu lux amanunte despre mine pe care nici eu nu le mai stiam
-de exemplu despre coiotii care ma alergau în prerie
sau, daca mi-amintesc, povestea chiar despre mâinele prefacut azi în ieri, pe care le uitasem sa îl mai planific –
asa ca omul acela mi-a parut venind din locul unde copacii îsi astupa florile cu tarâna, rasturnându-se la un semn si spalându-si radacinile confuze în nori.
Pot spune ca am fost oarecum încercata de starea
- ciudata -
de spaima;
povestea lui era povestea mea si, totusi,
el a plecat mai departe, scriind alte poezii;
m-am trezit cu aer în mâna stânga
si cu o piatra verde în mâna dreapta.
Asa ca m-am încaltat si am devenit omul care pleaca.