Cocorul meu,
cu ochii mari, înlăcrimați, încercănați,
ce dor ascuns te frământă și te sfărâmă
în fiecare clipă?

De ce te ascunzi în spatele umbrelor?
Oare nu auzi că tăcerea ta
îmi povestește
despre zborul tău frânt?

Lasă-mă să mă odihnesc puțin...
Gândurile tale mușcă din mine
și simt cum devin
lacrimă și sânge,
tăcere și neputință,
chemare și zbor.

Mi-ai întins paharul cu otravă
și mi-ai spus:
"Bea, e nectar!"
Eu știu că te apasă
vorbele și orele...

Mai știu că țipătul tău
singurătate înseamnă.
În lumea în care trăiești tu
apele curg circular și
vântul alunecă în diagonală

Otrava este prea amară
ca să-i pot confunda gustul...
cu atât mai mult cu cât
eu beau din durerea ta,
din disperarea ta,
din lașitatea ta.

Lasă-mă o clipă să te respir!
Tu știi că eu n-am să mor,
Poate mă voi odihni puțin
lângă inima ta pustiită.
E mai bine să taci
pentru că
sufletul meu a prins rădăcini și
va înmuguri cât de curând...

Împingi spre mine întrebarea:
"Care-i antidotul?"
Răspunsul mi se prelinge din privire:
"Ultima pilulă de fidelitate."

Încă mai sunt eu...
încă... eu...