Te-am visat din nou înger albastru
Călare pe un unicorn măiestru,
Cu sabia apusului în mâna dreaptă,
Și cu sufletul ce se zbate-n cealaltă;
Mai lipsit de speranță ca niciodată,
Căci voința în trup i-a fost lăsată.

Ai sădit în mine sămânța îndoielii,
Și, totuși, a crescut frica judecății.
Nu te-am văzut, dar te-am simțit
Ca pe un fior de suflet neliniștit
Ce ți-a auzit tăișul săbiei ascuțit
Și-n străfundurile mele adâncit…

Nu lupt, mă închin, însă nu ție
Ci abisului ce se apropie,
Și numai pentru treizeci de-arginți,
Abisul meu o să mi-l vânați...
Dar astfel încep să cad în lume, înapoi,
Luând și pe tine prin sabia dintre noi.

Þi-am stins strălucirea din ochi,
Și albastrul pe tăiș începe a-nvechi.
Prin trezirea mea din acest vis,
Ochiul morții ți l-am închis…
Deși știu că esența nu o pot stinge,
Căci ce-i din divin nu pot învinge.

Acum tu te lupți cu mine
Când voința iți iese prin vene.
Nu poți fi răpus căci din tine răsare
Un pârâu cu ape reci și clare.

Eu…am fost lăsat s-apun doar de trei ori,
Până când iar am avut coșmaruri.
Mă vedeam aruncat în tenebre făr’ de-astru,
Și înecat într-un râu de divin albastru.