lovești în poartă
cu nuci și păsări amețite de venirea ta…

de ce trebuie să-nceapă toamna
mereu pe strada mea?

nu am mai scris demult
despre tine deșirato, încă nedesfrunzito!
sunt destul de stângace….
cu toate că mi-e cel mai la-ndemână
pe tine să te urăsc , să te iubesc.

cred că azi
soarele a căzut cu o clipă mai repede
în mare
ca ieri…

peștii vărateci și ninși de temeri
au primit-o, pe o ploaie măruntă…
cu crengi rupte ce adunau, în liniște, scoicile părăsite…
...a trecut printre ei cu o nepăsare amurgită
ridicându-le nisipurile.

mă tem să o alung…
e ca dragostea…ar sta mai mult…

îi dau ocol, așa, ca lupul stânei.
aștept …
sa-și fluture brațele de fluturi morți
peste sărutul sânului neumbrit de apus.
s-au făcut șezători de nori nătângi,
adunați în grabă, de aiurea…

pun lăcate-n pomi, sa țin frunzele
poate or face și flori, ca acum o sută de ani,
când creșteau apele…