ascult ceasul nopții vărsându-și secunda
într-un pahar de vin glazurat cu noiembrie

tu...
te-aud cum taci la tâmpla mea
în lumina înserată-a clipei
singurul meu tăietor de iluzii
călător silențios peste literele mele incendiate
găsit într-o gară străină
la ora despărțirii de somn

eu...
mă trezesc alungată din căușul trupului tău
alăptându-mi iluzia dintr-un sân cenușiu
de planetă pustie și arsă
rătăcită pe-ntinsul sternului tău opac
jonglez cu silabe rupte la mijloc
ca un acrobat izgonit de la circ

noi...
două singurătăți lipite stângaci
la ora de lucru manual și uitare
într-un miez de nucă strivită
pentru cozonacii bunicilor moarte

noi...
două spaime amestecate într-o rugă imposibilă
și-ntr-o dragoste refuzată la vorbitor