Simt cum cuvintele mor in oglindă intr-o imperceptibilă si vesnică miscare, iar eu, sunt precum ele. Mă privesc in aceeasi oglindă ca si când as privi intr-o balta si, dacă ai privit vreodată intr-o baltă ai simțit asa, asa o mișunare a peștilor, insă fară să distingi peștii. În aparentă ar fi vorba doar de o confuzie dar ingrozitor este că insăși confuzia reprezintă natura. Și imaginea în oglindă este o altă aparență atât de banală, iar eu parcă nu mă mai pot privii ca altădată. mă văd ca pe un păcat, sunt păcatul meu, sunt păcatul altora. Încerc să-ți șoptesc ceva si numai știu ce, dar de gura mea numai același păcat se agață. După noaptea "aceea" am dobândit prea mult soare în mine ca să mai pot vedea.
Toate amintirile adunate se zvârcolesc acum, care mai de care, să iasă la suprafată, mă împung, îmi ucid frânturile de inocență si tot ceea ce mi s-a dat ofer eu altora fără nici o părere de rău. Îmi amintesc cum mă privea dându-mi seama că am devenit ceea ce poate uram mult. Am devenit "ceilalți". Și sufletul meu... parcă îl simțeam ca pe o stradă dezvelită de asfalt si cu noroiul până la plinta casei. Nici nu-mi dădeam seama unde eram: în camera mea sau in strada aceea cu dale lipsă, pe unde nici măcar bicicletele nu circulau, iar trecătorii înjură fără rușine. Căutam cu privirea ursulețul meu de pluș dar în locul lui am zărit doar o față înroșită de zilnica spoială contemporană. Fumul negru al țigării se ridică dintre buzele săpate in fața zbârcită, iar locul dinților lipsă parcă îmi păreau precum golurile din suflet. Am clipit de câteva ori, poate îmi voi alunga coșmarul, dar imaginea mă urmărea. Mi-am tras sufletul pe scările clubului, loc la modă in zilele astea, dar aerul încărcat de parfumuri scumpe m-a amețit. Oamenii urcau si coborau, iar privirile lor, le simțeam ațintite asupra mea. De ce oare mă priveau ciudat, dacă si eu eram ca ei, cu mâini, picioare, ochi? Sau poate aveam ceva lipsă ori în plus, ceva de care eu nu-mi dădeam seama? Nu mă aflam aici ca să savurez cokteiluri si nici nu aveam în buzunare cheile vreunui Mercedes, asa că mă concentram, nu trebuia decât să-mi termin treaba. Aș fi rupto la fugă, dar cuvântul era cuvânt, iar bunul meu amic ar fi ratat o lucrare pe cinste tocmai din cauza mea. Asa că amestecam culorile neglijent până când o voce nesuferită mi-a înțepat încheieturile "Auzi, noroiul ăsta e de la tine?" Mi-am privit adidașii care erau mult mai curați decât imaginea acelui barman idiot. "Noroiul ăsta l-ai adus tu sau colegii tăi?" M-am gândit atunci că poate eu am adus mocirla, dar nu era posibil, am lăsat-o în urmă, chiar dacă nu am uitat-o. Pentru că si-au terminat treaba, baieții pleacă, eu mai având ceva de lucru și pentru că nu fac zgomot, încă nu deranjez. Mi "s-a permis" să rămân mai ales că eram o desfătare pentru ochii boșorogilor afaceriști care-și pierdeau timpul învârtind pachetele de Kent și discutând despre "prețul meu" Îi simțeam cum alunecau peste blugii mei, iar mâinile lor descărnate, cu degete reci si noduroase parca mă pipăiau agresiv. Îmi gândeam mișcările, nu le risipeam, dar mă grăbeam să ies din lumea aia care trăia într-un acvariu. Barmanul idiot și-a reconsiderat atitudinea. "Nu știam cine esti, nu am vrut să te supăr, te rog mai rămâi" M-am simțit ca un butoi cu pulbere și dezgustată de esența societații am ieșit din acel loc. Marmura, draperiile fine și paharele de cristal nu însemnau decât acelasi noroi. Ploaia de afară m-a curățat de repulsie, de acea vomă sentimentală de toate balele societații, de tot noroiul Să fie simple amintiri? Acum nu-mi mai pasă, mă răsplătesc singură pentru toate relele, oferindu-mi viață. Încerc să trăiesc și vreau să uit că trebuie doar să supraviețuiesc.
Destinul meu e să fiu între pământ și cer să aud aceeasi muzică să miros același miez de noapte, să am aceleasi sentimente de plutire dar alte și alte gânduri. Niciodată nu am știut cine ești dar întotdeauna am știut că exiști - că exiști undeva iar ritmul accelerat al inimii îmi spunea că te afli tot mai aproape de mine. Iar eu, cea dintotdeauna cu cât mai puține mâncarimi sentimentale, dar cu multă rațiune, cea care preferă să creadă că noroiul e noroi și îngerii sunt îngeri, în schimb, ce-i drept nu reușea să înțeleagă de ce 1+1 fac 2 s-a trezit a nu fi cu ambele picioare pe pământ.