colțul inutil al casei


orașul încă mai respira în străzile sale atât de umede
fabricile fumau mai departe tușind în umerii lor de oțel
iar eu îmi închipuiam caruselul oprindu-se în orășelul copiilor
trăiam numai zile care ar trebui scoase din calendar
numai morți și vieți care se șterg obosite seara
când îmi scot ghetele murdare și le arunc în cel mai inutil colț al casei

câteva melodii se împletiseră pașii mei amestecați cu ele
vocea mea spânzurând de un sunet reale aptitudini de bas
până la următoarea respirație necesară
încetul cu încetul din faianță s-au desprins aripile
să mă îmbrățișeze brațe de puf negru
visul viață trăit în baie cu apa curgând la robinet
spărgând revoltată caloriferele docile umede
făcând atmosfera de un clar-obscur care mi-a plăcut
orașul tușind imens în câmpie felgmând dâmbovița pe strada dunării
până la prima intersecție marea neagră fără semnalizare de trecere de pietoni

căutând un răspuns din partea cealaltă sora mea a ciocănit în geam cu degetele ei fine
singurul sunet n-a răspuns decât în noapte mult mai târziu cu o ninsoare