„sorin despoT” este pseudonimul literar al lui Sorin Staicu, născut în Buzău pe data de 18 iunie 1985. Volumul despre care voi discuta în rândurile de față, „apasă” (editura Cartea Românescă, 2010), a obținut „Premiul pentru poezie” la „Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România”, 2009. Masterand în „Management educațional și comunicare instituțională”, sorin despoT se ocupă cu „freelance copywritting, promovare culturală și traduceri de tot felul”.
Trebuie să recunosc că după lectura volumului, cu notițele și însemnările de rigoare, nu prea știam cum să abordez cronica, de unde să încep și cum s-o structurez. Atunci, căutând pe internet mai multe materiale despre sorin despoT, am dat de un interviu realizat de către Andrei Ruse pentru „BoomLIT”. În acel interviu, de unsprezece minute, sorin despoT vorbește atât despre volum, cât și despre concepția lui poetică în general. Mi s-a părut a fi un tânăr poet plin de umor și inteligență, cu o cultură destul de serioasă. Apoi mi-am amintit că, mai demult, cineva mi-a mai vorbit despre sorin despoT, subliniind „replicile deștepte” ale lui în cadrul unor întâlniri ale tinerei generații din București.
Așa că aș începe, mai degrabă, de la câteva afirmații din acel interviu. Undeva pe la minutul șase, sorin despoT constată că una dintre problemele poeziei douămiiste este aceea că „varsă frustrare multă”. Apoi continuă: „Eu mă bucur că am reușit să-mi găsesc la primul volum clipele cele mai mari, în așa fel încât un al doilea volum să-l pot scrie cu zâmbetul de buze. Poetul român de astăzi scre foarte trist, e încruntat și înverșunat”. Interviul continuă cu problematica scriiturii ca o „luptă cu foaia albă de hârtie”. Părerea poetului: „Eu n-am văzut-o niciodată așa. Eu m-am dus ca la o mare scăpare la foaia de hârtie, ca la o binecuvântare. [...] Așa trebuie privită poezia, cu detașare, lejer.”
Din punctul meu de vedere, o astfel de viziune este una pozitivă. Chiar dacă, așa cum recunoaște și sorin despoT, a mai „călcat și el în partea cealaltă” (p.36 „căminul ăsta e o gaură de vierme/ [...] femeile nu mătură prin cămin, nu strâng/ rahații din dușuri nu spală pereții/ de flegme/ [...] în noaptea asta/ chiar acum petre se masturbează/ sub o pătură a spitalului 9”), poezia lui este una „optimistă”, „lejeră”, „de-responsabilizată”; iar volumul, după cum spune însuși autorul, este „o istorie pesonală mascată, un joc al măștilor”. Ceea ce mă nedumerise pe mine la încheierea lecturii – cumulul de ipostaze, de limbaje și abordări diferite, de posturi diferite – este un fapt asumat de poet. Undeva în interviu spune, referindu-se la volum: „e o doză de incoerență acolo”, după care nuanțează: „eu văd incoerența ca pe un soi de provocare în poezie”. Aici mă văd silit să nu mai fiu de acord cu sorin despoT, deoarece eu consider că structura poeziei, a volumului, coerența ansamblului, este ceva deosebit de imporant, iar „incoerența” nu poate fi tratată ca o „provocare”.
Unele poeme ale lui sorin despoT au un aer adolescentin, totuși profund: „mie nu-mi plac mamă/ hârtii pot desena și eu/ pot pune un zâmbet în/ buzunarul fiecărui trecător/ hârtiile mele nu trebuie/ returnate cu dobândă/ nu aruncă oameni în stradă/ nu roagă pe nimeni să ucidă/ nu încuie zeci de românce/ într-un bordel napoletan mamă” (p.13) E una dintre măști – poate cea a puștiului sau a copilului „cretin”, după cum zice autorul la pagina 15. În același registru, volumul abundă de comparații cu dulciurile. Sucurile și ciocolata revin de mai multe ori: „Moscova cu aerul ei blond-albăstrui/ mă poartă în pliurile ei elegante/ în urmă răsar isuși de ciocolată/ de ei depinde răstignirea/ marmotelor imperialiste” (p.23), „ochii ei/ ca o mână întinsă varsă între noi/ bomboane de ciocolată amară” (p.55) sau „într-o vară nebună din cișmelele de/ pe strada verona a început/ să curgă/ limonadă” (p.55) În altă parte, O.Z.N-ul este un „obiect zâmbitor neidentificat”. Tot într-un cadru al fragilității se înscriu și poemul de la pagina 42: „suntem/ două năluci/ pe sub castani/ [...] suntem/ două mâini înghețate/ în fața blocului/ pentru fetița brunetă din balcon” sau cel de la pagina 46: „uneori o femeie trebuie atinsă așa/ cum la 13 ani desfaci un cadou frumos/ [...] inima parcă îți împinge ciocolată/ în vene”
O altă mască este cea ironic-critică la adresa societății de consum. Aici se încadrează și unul dintre citatele de mai sus, cel cu isușii de ciocolată de care depinde „răstignirea marmotei imperialiste”. Tot referitoare la economie și politică sunt și „hârtiile” care nu trebuie returnate cu dobândă, poemele adică. La pagina 21, poemul „bilet de sua” spune: „zâmbetul imbecil îngropat în figură/ lecția capitalismului în căști pe repeat/ nebunia de carton a biletului către sua/ din buzunarul de la spatele blugilor/ toate grămadă într-un diagnostic impronunțabil”. La pagina 72, într-un poem excelent, un anume „eugen” „coase o pereche de pantaloni înflorați/ aberează patetic pe tema societății de consum” și „desenează cuvinte pe bani de țigări bune”. „Pe un colțișor de bulevard românesc poți să/ admiri măiestria lui eugen contribuția sa/ la capitalism/ acel mic twist necesar/ sucitura cu care eugen are să întoarcă situația/ în favoarea frumosului/ a naivului delicat”. Bizar purtător al acestui destin, „eugen agită nervos/ acul de cusut// realitatea caun covor de noxe/ ca un pled îmbâcsit/ își întinde fumul/ și nu îl ajunge”
O altă mască „despoTiană” este cea a șocului în stil douămiist, care mizează pe brutalitatea nefiltrată a realității; chiar dacă nu multe, există totuși câteva poeme în acest volum care conturează un sorin despoT „căzut în partea cealaltă”. Spre exemplu la pagina 19: „mă scurg printre scări pănă jos unde/ din afișele cu întreținerea țâșnesc/ uneori degete împing tremură perforează/ [...] masa amorfă de carne în/ autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit/ avanpriemere și deseori miroase a ciorbă/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scări/ în fața primăriei când copleșit de greață/ a cedat locul unul bărbat disperat”. În altă parte, la pagina 62, sorin despoT scrie cu patos, gândind la locul natal, buzău: „m-așteaptă plafoniera mea căcănie deasupra/ patului meu căcăniu din camera mea de căcat/ apartamentul vechi semi-decomandat/ blocul în beznă/ ce i-aș da foc!/ așteaptă să-nfulece/ ratarea din mine”. Aceste poeme au, parcă, următorul program: „m-am săturat de complexe și de rușine/ de clișee romanțioase și de butoane/ pe care trebuie să știi să le-apeși” (p.57) Reamintesc în acest context titlul volumului de față: „apasă”...
Tot o mască folosește sorin despoT atunci când spune, la pagina 51, într-un poem dedicat „ancuței”: „scriu pentru/ o femeie frumoasă/ are glasul dulce femeia/ îmi pune versuri pe muzică/ plecăm în țară și facem mulți bani/ eu și zâmbetul moale al brunetei mele/ cu ochii ei verzi luminăm toate primăriile”. În poemul dedicat „simonei”, despoT este nostalgic: „vreau să îți amintesc// de bună dimineața și la mulți ani/ într-o cameră de lemn cu lumânări/ frișcă și perdele rupte// de un revelion cu lemne în sobă/ o chitară și pene o poveste pe cinste/ cu lacrimi pe hanorac la gara de nord/ între noi degete// [...] despre iubitele pe care/ le-am regretat la fel de mult/ despre scrisori sau gunoiul/ în care ajungeau toate”(p.44). O strofă care merită aplauze este următoarea (tot în același registru): „creierul meu dansează/ pe marginea nebuniei/ pentru că tu/ te apleci lent/ după chei” (p.58).
Ultima mască la care mă voi referi este aceea a poeziei „abstracte”. Sunt câteva poeme meditative, al căror ecou desenează alte spații, a căror meditație depășește realitatea concretă. Iată un exemplu: „toate mișcările descompuse până la intenție/ mai departe până la primul impuls din/ terminații nervoase pe umeri în sus mii/ de reacții la suprafața pielii mai departe/ palmele transpirate pe balustradă culoarul/ ca un neon fluorescent între ea și retină” (p.39) Sau (mai bine chiar!): „ne vor chinui// posibilitatea revenirii/ mâinile întinse peste/ gheața cearșafului// vidul dintre obiectele/ ce au legătură cu noi” (p.52).
„apasă” este unul dintre cele mai bune volume de debut în poezie apărute în 2010. Dincolo de „incoerența asumată” pe care, totuși, eu o reproșez autorului, cartea este bogată în „piste”, în „direcții” de dezvoltare ulterioară. Este situația ideală, spun eu, la debut. Urmează să vedem cum sorin despoT va „detalia”, va „concretiza” aceste direcții. Îmi place atunci când văd că există o concepție estetică în spatele unei cărți și am încrederea că sorin despoT va veni cu un al doilea volum cel puțin la fel de reușit (și „cu zâmbetul pe buze”).