Ogarul șchiop


Ogarul. Aceasta ființă plină de calități native a fost trasnită de destin. În scrierile clasice alerga alături de caii Ibn-Galal ai regilor pentru a repera vietăți hăituite de o întreagă oaste regală. Cam în felul in care fostul nostru dictator de dinainte de 1989 (nu cel de după!), își punea pingeaua bocancului pe victima în agonie, pozând mândru. Era o mare placere să simtă cum o fostă viață se scurgea ca o viță de sânge aburindă. Știa să și numere, de cele mai multe ori, chiar până la 40. Vânătorile de la curțile respective atingeau spiritul unei sărbători naționale. Era o impresionantă opulență, de prost gust, de altfel, ca analogie contemporană, “nunta secolului”, Monica și Irinel. O traducere a năravului pervers al parvenitului care se odihnește cu dosul pe o putere sigură și pe o voință discreționară. Avea omul o țară, avea omul un popor, avea o gașcă de hagiografi, pe care o cerea din ce în ce mai amplificat, ca o membrană energică din gâtul unui difuzor temporal. Tovar’șul , nu prea invocat în așternutul femeilor, pentru că nu prea avea cu ce răspunde la cerințele chemărilor eros, își deversa umoarea în gesturi galopante. Era citat ca un martor “creștin-ateu” de soarta marilor tirani, ceruți de vocea unui final huseian. Ei, bine, el nu a fost spânzurat, ci împușcat. Au aruncat în el toate gloanțele “blitz” trase în pachidermele nevinovate ale peisajului carpatin. Desigur, el avea conștiința secretă a ceea ce înseamnă bancnota verde și mistrețul negru, dincolo de ceea ce oamenii simpli cunoșteau și vorbeau despre… la un rând unde își puneau sacoșele pentru lapte, semnând lista de prezență în frig, ploaie sau, cu noroc, vreme bună, la ore ultramatinale. Cine văzuse, pe vremea aceea, asemenea minuni? Însă noi le-am preluat ca pe niște excremente ascunse ale unor episoade rămase și acum neinventariate. Straniu, această patimă este contagioasă și molipsește vârtos clasa îmbogățită în viteza unui 4x4, condus pe străzi elegante. Dacă românul ce, imediat după Revoluție, a vizionat filme cu trofee impresionante adunate de pe coclauri silvestre, aruncate în spiritul Cântării României ca un arc peste timp, acum privește exoftalmic recrudescența acelorași tablouri de vânătoare. Un Cresus al României, lăudabil, dealtfel, pentru multe gesturi umanitare, se expune în contextul unui morb năvălitor în același registru, asemeni unei barbarii nevrotice. Mă refer, desigur, la mogulul tenisman ce expediază cu ușurința unei mingi de tenis o dihanie de trei chintale peste fileu. Însă, de data aceasta, un fileu de piesaj sălbatic, cu viziuni ispititoare printre arbori. La jocul de-a porcul mistreț împușcat sunt chemați amatori de partide, oameni de faimă europeană, prinți și gonaci înghițitori, umectați de saliva omului flămând. Însă, apectul, într-adevăr, pervers, este că acești gonaci se confundă cu prada în sine. Cu șansa de a nu fi loviți de glonțul ucigaș. Este formidabil să convertești un mistreț la agerimea unei mingi de tenis, atât de mică, la un porc atât de mare! Nu? Balc este un domeniu privat pe o întindere de peste1000 de hectare. Pai, vă dați seama de perfidia unui asemenea joc? O nuanțată sfidare ce obosește sentimentele naționale ale “urii de sine” într-un ritm alert.
Epilog: într-un fel de ceață aurie, se observă un detaliu zoologic, asemeni unui distih dadaist ce forțează distanțele fizice și în această aură crepusculară se conturează silueta dezechilibrată a unui superb, suplu, ager “altius, citius, fortius” descompletat. Este ultimul vânător (oare?) al vremurilor nostalgice: ogarul șchiop!