După o idee de Mihai Croitoriu, căruia îi dedic această miniproză.

O zi, în aparență banală, avea să-mi schimbe radical existența, scoțându-mă din anonimatul în care-mi desfășor activitatea din timpuri imemoriale. Abia ajunsesem de câteva minute la serviciu și mă așezasem la locul meu, când s-a deschis ușa și a intrat șefa, a salutat și s-a îndreptat spre cuier, dezbrăcând tacticos paltonul elegant și fularul, după care s-a îndreptat, mecanic, spre fereastră, privind spre zăpada proaspăt așternută în timpul nopții. Șefa e o femeie frumoasă, trecută de prima tinerețe, aproape și de a doua, dar nu sunt amănunte importante în cele ce urmează. Așadar după ce a privit mai atent într-o anume direcție, s-a precipitat spre poșetă de unde și-a luat altă pereche de ochelari, s-a mai uitat o dată, s-a întors iar spre poșetă din care a scos de data asta o legătură de chei, le-a pus pe birou și a rostit cu o voce care nu admitea replică: - să meargă cineva în parcare și să-mi stingă luminile la mașină!
Mi-am rotit privirea de jur împrejur și în clipa următoare am simțit că toate frustrările mele adunate până atunci au dispărut, ca prin farmec: eram singura persoană din încăpere...