agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2896 .



Într-o sâmbătă noaptea
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Nicu al Popii ]

2005-04-12  | [This text should be read in romana]    | 



Într-o sâmbătă noaptea


O bătaie în poartă, monotonă, m-a scos din fire.
- Cine-i acolo?... Nu răspunzi?!... Așteaptă, suntem ocupați acum.
Mama ține un săcotei de cânepă, iar eu cu două scânduri îl strâng cât pot între ele. Ceara fierbinte se prelinge pe lemnele lucioase, pe pânza zgrunțuroasă și apoi cu un țârâit subțire într-un tuci cu apă. Prin ușa deschisă de la bucătărie, o lumină slabă ne proiectează umbrele pe un gard înalt. Mama trage un scaun și se așează pe el.
- Nu mai pot mă băiete, nu mai pot. Și la poartă mi-e greu să ajung. Aplecată peste tuci, răsucește baierele săcoteiului în timp ce eu, să am mai multă forță, apăs cu mâinile și genunchii.
Lasă-le încolo de treburi, când obosești lungește-te în pat.
- Parcă pot! Cât a trăit bietu’tacto, mă mai ajutam cu el, așa bolnav. Îl lăsam prin curte, mai dădea la pui, toca o sfeclă. Creștinul ăla ce-o fi vrând de bate așa la ora asta?
- Treaba lui, i-am spus să aștepte!
- Nu se mai scurge nimic, gata.
Am răsturnat boștina de faguri, pe niște ziare și am întins-o într-un strat subțire.
- Vezi tu cine-i la poartă, parcă e nebun. Eu merg să mă șterg, am nădușit toată.
Am lăsat boștina pe sală și am alergat spre drum, pus pe harță.
- Potolește-te omule, de ce nu te oprești?
Am tras zăvorul și am privit în noapte. Rezemată de stâlpul porții, o femeie a cărei față n-o distingeam îmi făcea semn încercând parcă să-mi spună ceva. Era înfășurată de sus până jos într-o broboadă veche, ruptă, ai cărei ciucuri atârnau pe pământ. Îmi era cunoscută zdreanța. Știam că o purta cineva apropiat. Încercam să-mi amintesc persoana și nu reușeam.
- I-o fi dat-o mama de pomană și-a venit iar să ceară. Vroiam să pun mâna pe femeie, să înlătur broboada să aflu cine e. Nu am reușit! Părea că este foarte aproape de mine și totodată foarte departe. Încercam să mă apropii de ea, picioarele însă nu mă ascultau. Urechile le simțeam înfundate, iar în piept o apăsare ca o gheară îmi oprea aerul să intre.Chircită la pământ mogâldeața se îndrepta spre mine. Am dus mâna la gât și am deschis gura. Și în momentul acela am recunoscut-o. Dintr-o dată, ca și cum m-aș fi spălat pe ochi, voalul din privire a dispărut, respirația a devenit normală. Cu o voce blândă, mă aud spunând:
- Maică-mare, tale ești? De unde vii, acum, la miezul nopții? Priveam întunericul. Ciucurii unduiau, la fel crăcile de zarzăr ce atârnau pe poartă și se frecau de ea. Nu se auzea însă nimic. Îmi va răspunde? De ce-o fi așa de mică?
- De la Gorgani vin. Am așteptat ... Am așteptat atâta ... De când vă aștept ...
Mi s-a părut? A vorbit?! E vocea ei, sau totul e doar în mintea mea! Gorgani, Gorgani ... E foarte departe, la câmp. Am fost o singură dată, acolo eram în clasa ă, ă ... Nu, nu-mi amintesc ... Am cules cireșe cu maica mare și le-am pus în lădițe, una câte una cu codițele în sus. Le vindeam pe marginea drumului la trecătorii cu căruțe și mașini. Prunele renglot le-am dus la aprozar. La fel și caisele. Acasă la munte, am adus numai nucile. O grămadă de nuci. De atunci n-am mai avut atâtea! Erau înșirate în magazie, în pod, pe sală! Când am plecat din Gorgani, venise toamna, începuse școala, trebuia să scoatem cartofii ... Ce-o fi făcând Tudorița?
- Maică-mare, s-a măritat Tudorița?
Poate nu m-a auzit, am vorbit încet. Sigur, dacă vine de acolo trebuie să știe!
Tudorița era cea mai mică fată a doamnei Serafim, gazda. Abia ieșise la horă și o căutau băieții în fiecare zi. Seara nu se mai îndurau să plece, stăteau pe bancă la poartă, sub un vișin stufos, cu crengile cojite atârnând pe poarta care aproape nu se mai închidea. Când rămânea doar cu mine mă întreba dacă e atât de frumoasă, încât să se îndrăgostească cineva de ea. Îi răspundeam că dacă mă așteaptă, o iau de soție. Râdea și îmi strângea capul la piept. Despre fratele meu pe care îl vroia, îi spuneam că are examene la București și n-o să vină la cules, poa’ să putrezească toate caisele.
Maica mare a zis că mie îmi dă locul pentru casă. Gura mi s-a lățit într-un zâmbet.
Mai trăiește maica-mare, doamnă Serafim?
Nu mi-a răspuns și nici broboada n-o mai vedeam. Se auzea doar cântecul unei ciuici. Rezemat pe poartă, așteptam să se deschidă. Eram parcă suspendat.
Va muri cineva, am murmurat. Oare din ce direcție cânta pasărea? Când am înțeles că e chiar în mărul ionatan din fața casei noastre, vocea mi-a sunat spartă, n-o recunoșteam:
- Atâția ani maică mare și n-ai dat un semn! Zarzărul continua să-și miște crăcile, hârjâind poarta noastră din Mușcel, dar aveam impresia că sunt la Gorgani, sub vișinul stufos. Din clipă în clipă așteptam să-mi sară cineva în spate. Foșnetul se auzea din față, din spate, de deasupra.
Sunt obosită, foarte obosită. Abia mai mă mișc ...
Am tresărit. Gheara îmi apăruse iar. Voiam să știu cu orice preț, cine se ascundea sub broboadă.
Reomatismul, nu mai pot, m-a cocârjat, m-a cuprins pe de-a rândul. În călcâi mi-a crescut un os. Abia mai calc ...
Mamei i-a crescut unul, la fel, tot în călcâi. Face raze să-i treacă. Hai în curte, maică mare, mă așteaptă mama, se supără dacă întârzii. Când te-o vedea, ce-o să se mire!
Încet, nu pot călca.
Să te ajut, dă-mi brațul. M-am îndreptat spre ea s-o prind de mână și-am auzit-o în spatele meu, în curte.
Am coborât singură. M-am sprijinit de gard.
Nu vedeam nimic, simțeam doar că e cineva în preajmă și ghiara se chircise în burtă. În întunericul nopții nu se mai vedea lumina din bucătărie.
Unde-o fi mama? Poate la grajd, la vaci! Sau, să dea lături la porci. De ce n-o fi așteptat, doar i-am promis că le dau eu să mănânce. O să cadă iar pe întunericul ăsta!
Nu se auzea nimic, doar ciuica la intervale regulate. Ciuic, ciuic, ciuic!
Visez? Poate trebuie să mă trezesc, trebuie!
Cu un efort aproape imposibil, am ridicat mâna și am băgat un deget în gură. Am strâns cât am putut. Durerea ascuțită m-a făcut să țip. Eram treaz, cât se poate de treaz! Atunci de unde starea asta de nesuportat?
Nu se prea vede, e un gard nou cu ulucă de stejar și stâlpi din țeavă metalică. Mă auzi maică mare? Trăia și tata când l-am făcut.
Trăia?!
Daa, n-ai de unde să știi, s-au petrecut atâtea de când ai plecat!
Mi-am amintit, te-ai supărat pe nenea Costică Catană. În ziua aceea am scos cartofii de dimineață până seara. Când ne-am întors acasă, ne așteapta el. A povestit cum au smuls cireșii, nucii, prunii, caișii, vișinii. I-au tras cu tractorul, i-au răscolit. Nici nu se mai cunoaște că pe acolo ar fi fost vreodată livada. Tale ai tăcut. Ai mâncat puțin și te-ai întins în pat. Ne-ai spus că ai obosit scoțând la cartofi toată ziua. Mai târziu am venit și m-am lungit alături de matale. La miezul nopții m-ai trimis la mama. Când te-a văzut a țipat și ți-a băgat acul cu gămălie în picior, în pulpă, în mână și n-ai strigat că te doare. Peste două zile, sora tatei m-a luat la Boteni. Când m-am întors peste alte zece zile, toți plângeau. Ai plecat fără să-ți iei rămas bun de la mine. Tata purta un merișor. Mi-amintesc că mi-ai lăsat turtă dulce pe săturate Așa bine îmi pare că ai venit! La început mi-a fost frică, m-am speriat. Dă-mi mâna, să nu te lovești de scară. E tot aia, scara de la podul magaziei. Anul ăsta e plin cu fân, l-a făcut mama. Pe aici s-o iei, să nu te lovești!
Așteaptă, nu mai pot, mă-nțeapă piciorul, mă arde. Mă hodinesc puțin pe scară, aci.
Ai nimerit-o?
O clipă, nu mai pot, mă doare, mă hodihnesc doar o clipă.
Te aștept maică mare, sunt doar supărat că nu se potolește ciuica, o auzi?
Cheam-o pe maică-ta, nu mai pot, cheam-o! Mi-a luat mâna și piciorul, toată partea dreaptă.
O chem maică mare, te simți rău? Să-ți dau apă, niște lapte?
Cheam-o, chiam-o repede, până mai pot vorbi.
Am bătut în geam. Era întuneric, întuneric. Mergeam pe pipăite, nu distingeam nimic.
Mamă, mamă eu sunt, mă auzi? Vino, te cheamă maica mare, e aici în curte, te așteaptă la scară.
A ieșit pe geam ca o adiere, s-a apropiat de magazie și a țipat prelung în tăcerea nopții.
Maamă, nu mă lua mamă! Þi-am făcut pomenile. Nu mă ...
M-am repezit la scară și am tras broboada. Sub ea chircită stătea mama. Din gură i se prelingea un firicel de sânge, care se scurgea prin crăpăturile pietrei în pământul umed. Scara zăcea într-o rână, prăbușită peste ușa magaziei. Broboada năclăită se amestecase cu pământul.


Nicolae Aurelian Diaconescu

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!