agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-07 | [This text should be read in romana] | DISCUTABILUL DRUM AL ZILEI CATRE NOAPTE II De ce povestesc toate astea? Fiindcă atmosfera aceea încărcată făcea ca fiecare detaliu să fie o adevărată performanță, o miÈ™care deosebită È™i foarte importantă. Era unul din acele momente hipersensibile cînd toate miÈ™cările, de obicei automate, oricît ar fi ele de obiÈ™nuite, de bine stabilite, devin acte de voință separate. Ca atunci cînd ai avut poliomelită È™i înveÈ›i din nou să umbli. Nimic, dar absolut nimic nu È›i se mai pare firesc. Raymond Chandler Deja era cald în atelier. Era cald È™i pustiu. Numai soarele bătea vesel È™i strălucitor de undeva de peste Teatrul NaÈ›ional, scăldînd planÈ™etele murdare într-o lumină galbenă, unsuroasă. Pătrundea prin ferestrele lăsate vraiÈ™te, luminînd mizeria de pe jos, scaunele, planetele È™i È™traifurile de hîrtie È™i calc aruncate peste tot, sticlele goale depozitate lîngă boxele din mijloc, pereÈ›ii coÈ™coviÈ›i. Abia puteai respira aerul încins, îmbîcsit de praful ce se ridica la fiecare pas. ÃŽntr-un colt, chiuveta înfundată picura liniÈ™tit o apa murdară pe parchetul mototolit. Balta de sub ea forma în contact cu praful de pe jos, la margini, o încîlceală noroioasă ce semăna cu zaÈ›ul de cafea în care-È™i ghicesc fetele batrîne. Deasupra chiuvetei, pe niÈ™te panouri agățate pe perete, erau desenate niÈ™te capiteluri ionice stilizate, albastre. Peste capiteluri, din loc in loc, erau prinse în pioneze sau cu bucaÈ›ele de bandă adezivă, schiÈ›e, eboÈ™e, crochiuri, fotografii, mesaje, “Ti-am lăsat o bucată de pizza. Te iubesc! M.â€, mîzgăleli, studii, toate intr-o dezordine ameÈ›itoare, plină de farmec. ÃŽn celalalt capăt al atelierului, spînzurat de tavan, un neon bezmetic pulsa bîzîind. Tot acolo, sub neon, pe perete, un disc de plută, marcat îngrijit cu cîteva cercuri concentrice, maro cu portocaliu, avea înfipte în el cîteva săgeÈ›i. Nici una nu era înfipta în centru. Lîngă grămada de sticle, în zona fără planÈ™ete, mai era o tablă de È™ah desenată cu carioca neagră pe un cub bej din placaj, înconjurată de cîteva taburete. Piesele lipseau. Cînd intră în atelier se duse din automatism la planÈ™eta la care lucrase, aÈ™ezată lîngă chiuveta ce picura pe post de metronom. Pe planÈ™etă erau cîteva monede, un rest uitat. Pe jos, lîngă balta de sub chiuvetă, o batistă căzută se confunda cu mizeria de pe jos. Se aplecă s-o ridice. Apoi renunță. Se uită în jurul lui nemulÈ›umit. Se întoarse spre uÈ™a atelierului È™i o blocă deschisă, sperînd să se facă un pic de curent. Parcă era mai bine. Culese de pe jos cîteva sticle mai curate, se uită lung la chiuvetă È™i plecă să aducă apă de la chiuveta de la capătul holului. Se întoarse È™i stropii pe jos tot atelierul. Măcar acum, pentru o vreme, n-o să se ridice aÈ™a de mult praf. ÃŽi era cald. ÃŽÈ™i dădu jos de pe el haina È™i încercă să-i găsească un loc. Pînă la urmă o puse tot în cuierul jegos de lingă ușă. Slăbi nodul cravatei È™i-È™i aprinse o È›igară, apropiindu-se de una dintre ferestre. Zgomotul oraÈ™ului, zumzetul maÈ™inilor È™i bălăceala claxoanelor erau perturbate de ceva. Jos, la rădăcina clădirii, în stradă, fîșiia fîntîna, veselă È™i aburindă. ÃŽn tava ei rotundă, complet dezbrăcat, se bălăcea un È›igan, un puradel gălăgios È™i lipsit de griji. Imun la privirile reprobatoare ale trecătorilor, intrase sub jetul fîntînii È™i, sub duÈ™ul acela enorm, chirăia fericit. La umbră, sprijinit de zidul Universității, cu tot felul de harnaÈ™amente agățate peste tricoul colorat, un cameraman îl filma atent. Se întoarse la planÈ™eta È™i desfăcu sulul pe care îl adusese cu el. Se uita absent la planÈ™ele desfăcute, privea prin ele, încercind parca sa ajungă cu privirea la lemnul de dedesubt sau poate chiar mai jos, prin centrul pamîntului, spre Tuvalu. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară, nici nu se mai obosi să scoată bricheta, o aprinse direct de la cealaltă È™i trase adînc fumul în piept. Se simÈ›ea obosit, îi era lehamite de diplomă È™i de ziua aceasta, zi dealtfel importantă, nu-i aÈ™a, ziua în care îți susÈ›ii diploma. ÃŽncercă să se concentreze, îi era somn, avea chef de patul sau moale È™i de o carte bună. Venise prea devreme, într-o astfel de zi eÈ™ti cît de cît prevăzător, vi din timp, ai grijă de toate detaliile, eÈ™ti pus la punct. Se simÈ›ea prost în costum, costumul lui bun, cămașă albă È™i cravată de mătase, scumpă, primită cadou de la ea. Se învîrtii o vreme prin atelier, fără rost, încercînd să-È™i amintească locurile celorlalÈ›i la planÈ™ete, locul casetofonului, al termoplonjonului, al picup-ului, a tuturor celorlalte lucruri ce-È›i fac viaÈ›a mai uÈ™oară atunci cînd redactezi o diplomă. De fapt le È™tia foarte bine locul, nu era un exerciÈ›iu al memoriei, încercă doar să mai tragă în piept odată cu fumul È›igării, aerul acela de atunci, zgomotele, cuvintele, comentariile sarcastice din timpul partidelor de È™ah, muzica È™i zbieretele peste planÈ™ete, bîrfele È™i È›igările fumate în doi, liniÈ™tea leneșă ce se lăsa pe seara cînd, în sfîrÈ™it, muzica domina o tăcere încordată, concentrată, obosită. Seara era plăcut în atelier, era răcoare, nu mai treceau pe acolo tot felul de vizitatori, era bine. Tot seara, uneori, făceau curat, măturau atelierul È™i apoi duceau gunoiul cu o roabă în curtea interioară, la crematoriu. Duceau praful, chiÈ™toacele de È›igări, sticlele È™i calcurile folosite, desenate, pline de imagini la care se renunÈ›ase. Atunci, tîrziu, prin ferestre nu mai intrau decît luminile oraÈ™ului, mîrîitul stins al străzii, cîteva reclame luminoase, agățate de clădirile de dincolo de piață. Tîrziu, se uitau unii la alÈ›ii, se îndemnau mut spre casă, cineva, cineva “care stătea prost†anunÈ›a brusc È™i isteric ca rămîne să lucreze peste noapte, mai rămîne cineva, rămîn È™i eu, faci tu o cafea, fac, bine. CeilalÈ›i se relaxau, apoi se pleca prin labirintul de scări, coridoare È™i pasarele spre ieÈ™ire. Acolo unii mai aprindeau o ultima È›igară, mai sporovăiau un pic, se despărÈ›eau plecînd fiecare spre casa, spre vreun bar din apropiere, spre Club, spre vreo femeie. Lovi cu piciorul un cocoloÈ™ de hîrtie de pe jos, încercă chiar È™i o pasă spre un partener imaginar, lovi apoi cu calcîiul, se opri, transpira, trebuia să rămînă curat astăzi. - Ai venit dom’le? Se întoarse surprins, era îndrumătorul său de diplomă, aducînd cu el, odată cu intrarea intempestivă pe ușă, panică È™i dezordine, improvizaÈ›ie È™i optimism. Hotărî că trebuie să aibă umor. - Dăă…ă mult ! - Ai dormit bine azinoapte? Știi, mulÈ›i pierd noaptea asta, își fac griji, au insomnii, dimineaÈ›a au capul cît o baniță, uită… Știi, trebuie să fi relaxat, dă-i în pizda mă-si, n-au ce să-È›i facă, diploma e bună, vorbeam aseară cu nevastă-mea, dacă ai fi colorat È™i faÈ›adele… Păcat! ÃŽn timp ce vorbea, se agita în continuu, își căuta loc, în sfîrÈ™it găsi unul, se urcă pe un scaun înalt de atelier, dintre cele noi, fără cuie. Aruncă o privire peste planÈ™ele răsfirate, căuta ceva, continuă: - Știi, am avut acu’ vreo doi ani, poate trei, ba nu, acum doi ani, o studentă, una Lăcrămioara, o È™tii, una blondă, înaltă, juca baschet, miÈ™to gagica, asta n-a dormit, s-a tot frămîntat, ce-ar putea să-i facă ăștia, ce să-È›i spun… - Și? Nu-l interesa, dar mai trecea timpul. ÃŽÈ™i aprinse altă È›igară. - Asta… nu mai fuma dom’le atît, gesticula, el dădu din umeri: - O să mă las într-o zi, ai să vezi. Ce crezi… dar nu mai apucă să-È™i ducă gîndul pînă la capăt, era întrerupt ca de obicei: - Treaba ta! ÃŽÈ›i spuneam de Lăcrămioara… Dom’le, era blocată, È›inea dinÈ›ii strînÈ™i, n-a putut să spună nimic, stătea aÈ™a È™i se uita la ei. O rugau ăștia să spună ceva, să dea ceva pe gură, ea nimic! De-abia, de-abia a scos-o la capăt, greu, greu de tot… - Cît a luat? - Opt! Dar ar fi luat poate È™i zece dacă le spunea ceva. Dar cu tine, n-ar trebui să am emoÈ›ii, la tine mi-e frică să nu te dai la ei, tu pierzi aÈ™a… È™tii… se oprise, se oprise cu totul, rămăseseră È™i gesturile suspendate în aer, chiar È™i ochii lui albaÈ™tri, incredibil de albaÈ™tri, rămăseseră fixaÈ›i undeva în spatele lui. Apoi, brusc, continuă… aÈ™a, te înfigi în ei, aproape că-i repezi, eÈ™ti obraznic, parcă le spui tot timpul, ce È™tiÈ›i voi proÈ™tilor! È™i îi zîmbii imediat, să atenueze spusele, să nu-l rănească tocmai acum. Lui nu-i păsa, să se termine odată, să fugă È™i să se ascundă. - Hei, aici eraÈ›i! Intrase celălalt student al profului, un moldovean simpatic, cu o privire alunecoasă deasupra mustății blonde. Ducea sub braÈ› două sticle de votcă, dintre cele mici, de-o litră, albăstrui. Bună ziua dom’ profesor! Apoi, fără să mai aÈ™tepte răspunsul, i se adresă lui: Ce faci mă? Tu intri primul, nu? - Nu, se intră de-o oră, cred. Se uită lung la el, dorindu-È™i mult ca moldoveanul să nu fi intrat, să nu fi fost acolo. - Nu mă… dintre noi, mă! - Mda, intru primul. Mare lucru… - Bună, salută în sfîrÈ™it È™i îndrumătorul pe cel cu sticlele. Ai terminat? Tot? EÈ™ti sigur? Bine! HaideÈ›i să mergem. Lungise mult cuvîntul mergem. Răsuflă uÈ™urat. Gata! El dădu din umeri: - Hai să mergem! Dă È™i mie… Și arătă spre sticlele de votcă. - Bă, fără prosti! Multe accept, dar să nu-mi intraÈ›i beÈ›i în susÈ›inere! - Un gît dom’ profesor, doar un gît! Moldoveanul făcu oficiile de gazdă È™i rupse dopul de plastic cu dinÈ›ii. Ia mă! Luă sticla, aproape o smulse din mîna celuilalt È™i bău. Bău îndelung, cu opinteli, gîlgîind, morfolind între buze gîtul sticlei, simÈ›ind cum alcoolul tare È™i puturos intră în el, lovindu-l în spatele plexului È™i-l răneÈ™te. Se înecă, tuÈ™i, vodca proastă nu-i dădea voie să respire, băuse mult, mai mult de-o jumătate de sticlă. Puse sticla pe planÈ™etă, lîngă planÈ™ele răsfirate, proful o luă cu iuÈ›eală de-acolo, să nu păteze. Trase aer în piept, adînc, ardea, ardea totul pînă-n stomac. - Nu, nu ti-e bine! Moldoveanul se uita intrigat la sticlă, nu-i convenea, era sticla lui totuÈ™i, spera să poată sărbătorii cu ea victoria. Se uită la el nedumerit, È™tia că el nu prea bea È™i că oricum e năzuros, nu bea orice, îi face rău. Avea impresia că triÈ™ase, că bravase È™i-l privea dispreÈ›uitor. Ce-ai mă, nu È›i-e bine? Stai întîi s-o dai È™i p-ormă… - Nu exagera tocmai acum, interveni proful, n-o face lată, hai să coborîm, în curînd intri… ÃŽncerca să nu se implice, nu vroia să-l supere taman acum, dacă el dorise să bea, atunci să bea, mai văzuse el chestii d-astea, important era să nu se exagereze. Dar el nu se miÈ™ca, stătea împietrit, sprijinit de planÈ™etă, simÈ›ind întregul drum făcut de votcă prin interiorul său, arsura, greaÈ›a ce-l cotropea, uscăciunea din gură combinată cu amăreala È›igărilor, transpiraÈ›ia ce-È™i făcea loc pe spate, rece È™i rea. Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea È™i avea chef, mai mult ca niciodată, să fie departe de toate acestea… - Bă, mi-ai băut toată vodca! Moldoveanul îl trezise, trebuia să se concentreze ca să poată să-i poată să-i răspundă, îi era aproape recunoscător. Proful îl privea cu reproÈ™, cum adică, doar nu-i reproÈ™ezi tocmai asta! Dar moldoveanul îi înfrunta privirea, irascibil. Se uită absent la ei, își scoase batista, una din multele sale batiste, mereu avea cîteva la el È™i-È™i tamponă grijuliu fruntea, încerca să se calmeze, aproape că reuÈ™ea, pînă la urmă spuse: - Lasă mă! O să cumpăr È™i eu, o să ne înecăm în votcă; acum hai să mergem jos, să ne certăm cu ăia. Cel cu sticlele se uită neîncrezător la el, dădu din umeri, n-avea ce face, asta era, de! Vocea lui sunase spart, nu È™i-o recunoscuse aÈ™a răguÈ™ită, trebuia urgent să bea niÈ™te apă, repede! Strînse grăbit planÈ™ele, repede, repede, le făcu sul, rămase pe planÈ™etă un bileÈ›el cu numele lui È™i cuvîntul „Diplomăâ€. Pe palier se opri, dispăru într-o toaletă, se aplecă peste robinete, bău lacom apa călduță, imposibilă la gust. Afară, ceilalÈ›i doi glumeau de circumstanță cu un al treilea, probabil tot un profesor, se auzea pînă la el: - Da… mi-o mai dau odată, nu mi-a ajuns… mai treci È™i tu pe la noi cu nevastă-ta, nu te mai vede omul cu lunile… ai fost plecat, persoană importantă… El se aranjă tacticos, pe perete se bălăbănea într-un cui un ciob de oglindă, profită de el, strînse nodul la cravată, mda, reverele hainei, cămaÈ™a, parcă, parcă… Au ajuns în holul vechi al È™colii folosind pasarela metalică, o mizerie improvizată îmbrăcată în geam givrat, cu multe ochiuri sparte, ruginită. Lungă de vreo cincisprezece metri, iarna era cumplit de frig în ea, vara era fierbinte, transpiră iarăși, se duse dracului toaleta lui, apoi în holul întunecos, sudoarea îi îngheță din nou spatele. Se simÈ›ea mai bine în holul acela, avea aerul ciudat al instituÈ›iilor publice amplasate în clădiri de demult, mirosea a petrosin, tradiÈ›ie È™i vin vechi È™i bun. Era simetric, avea arcade È™i-o scară monumentală ce cobora spre intrarea iniÈ›ială a È™colii, mare, în arcadă, din lemn negru, sculptat. Acum scara cobora doar spre bibliotecă È™i muzeul cu planÈ™ele înaintaÈ™ilor. De obicei holul acesta era mai mult pustiu, devenise un soi de trecere secundară prin labirintul clădirii, un spaÈ›iu de aÈ™teptare pentru petiÈ›ionarii necăjiÈ›i din faÈ›a secretariatului. Acum holul era plin, părea chiar prea mic, iar cele cîteva becuri spînzurate de tavanul înalt doar ameÈ›eau un pic penumbra, fabricînd niÈ™te umbre lihnite pe marmura tocită a pardoselii È™i tencuiala obosită a pereÈ›ilor. Era o foÈ™găială năucitoare în hol, un dute-vino total, era unul din momentele grandioase ale holului vechi, se dădeau diplomele, iar holul era antecamera lor. Se opri în mijlocul lui, ameÈ›it, absent, vodca își făcea efectul, se pierduse de ceilalÈ›i doi, cîțiva cunoscuÈ›i îl salutau, îl întrebau, îl încurajau, îl enervau. Căuta cu privirea, o căuta cu privirea, cerceta fiecare colÈ›, fiecare chip, siluetă, umbră. Era timp pierdut. Dacă ar fi fost acolo, dacă ar fi fost, dacă era pe undeva, dacă exista, ar fi venit demult la el, s-ar fi apropiat, ar fi fost lîngă el, l-ar fi apărat, i-ar fi îndepărtat pe toÈ›i ăștia din jurul său, ar fi fabricat lumea lor, numai pentru ei doi, ei doi, doi. Nu era acolo. N-avea de ce să fie. Se întreba dacă în locul ei, acum, acum, ar fi venit. Habar n-avea, nu È™tia ce să-È™i răspundă. Probabil. MinÈ›i! te minÈ›i, inventezi, pierzi. N-ai fi venit! AÈ™ fi venit! N-ai fi venit! Brusc i se făcu rău, era acolo, era silueta ei, venea pe coridor, se legăna, sosea. Beat, era beat, își miÈ™că cu greu picioarele într-acolo, îi era un pic ruÈ™ine, ea va È™tii că a băut, nu era momentul, bine că a venit. Nu era ea. Rămase cu privirea spînzurată, cealaltă trecu pe lîngă el, îl privi uimită, se uită în spate. Zîmbi tîmp È™i-È™i mută privirea cu forÈ›a, nu putea, dacă ar fi venit, din direcÈ›ia aceea ar fi venit. Trecea cu privirea prin toÈ›i, aberant, s-o zărească, s-o găsească, va veni, e aici, va veni, atenÈ›ie, doar un pic de atenÈ›ie, va fi, va veni, aici, aici, nu e, nu este, va fi, va fi, nu, nu, da. Da, va fi… - Unde-ai fost dom’le! Ce faci, în zece minute intrăm, pune iute planÈ™ele pe panouri, sunt alea de-acolo, iute, ce dracu aÈ™tepÈ›i? Se întoarse, era proful, încercă să se trezească. Chiar, ce aÈ™tepta? Era în holul È™colii, trebuia să lipească planÈ™ele pe panouri… Repede! - Nu trebuia să exagerezi acolo, în atelier, un pic, să-È›i dea curaj, nu mai mult! Te È›i pe picioare? E în regulă? Hai, iute, miÈ™care, alarmă! Vezi că-i prost să-i faci să te aÈ™tepte! Nu le place! Cui dracu i-o fi plăcînd să aÈ™tepte? Vînzoleala din hol căzu peste el, se uită spre panouri, se trezise… - Hai! Vocea-i suna bine, era a lui, le aranjăm repede, nu-i fac eu p-ăștia să mă aÈ™tepte! Deveni eficient, se repezi spre panouri, desfăcu planÈ™ele, scoase din buzunar rola cu bandă adezivă, pusă din timp acolo, muÈ™că din ea cu poftă, gustul acela iute, È™i-o lipi pe degete, începu. Doi colegi săriră să-l ajute, se uită plin de recunoÈ™tință la ei, înjura teatral printre dinÈ›i, să se È›ină în formă. - Intri? - Acum! P-aia n-o pune acolo, o s-o punem la coadă, poate că nu se mai uită È™i la ea, am cam expediat-o! Se opri o clipă, se scotoci prin buzunare, scoase două antinevralgice, le înghiÈ›ii fără apă, începuse să-l doară capul, surd È™i promițător de fapte mari. Să-i luăm maul! ÃŽÈ™i aprinse o È›igară, trase flămînd din ea, să piară gustul acela tîmpit de votcă proastă. ÃŽl ajutau acum mai mulÈ›i, era reconfortant, scăpa din cînd în cînd cîte o privire, poate că va veni, poate că… El ar fi venit! MinÈ›i! El n-ar fi fost complezent… fără complezenÈ›e… fără chestii d-astea… minÈ›i! minÈ›i! mmminÈ›i… - Ce-ai spus? Minunea asta unde-o punem? Se uită la planÈ™a fluturată, erau aproape gata. - Ãăă… acolo. Gata! Hai! - Baftă, bă! Nu te răsti la ei, blînd, blînd, lasă-i să vorbească, răspunde-le la obiect, lasă-i în pace, fără bancuri proaste, d-abia aÈ™teaptă! Dădea din cap ca un boxer în colÈ›ul ringului, ameÈ›it de ultima directă primită înainte de pauză. O să-i tot lase să-l întrebe, nici-o grijă. - ÃŽhî, nici o grijă, nu-mi stă capul la asta. Nici măcar nu minÈ›ea, nu-i stătea capul la asta, durerea îl lovi din nou, acesta era jocul lor, înÈ›elesuri multiple, minciună adevărată, minciună, adevăr, minciună. Se uită din nou după ea, aÈ™a, să mai treacă timpul, minÈ›i, chiar îi făcea plăcere să se uite după ea, mai evada din mulÈ›imea aceea, îl credeau preocupat, de, emoÈ›iile, cine nu le are într-un astfel de moment! Aproape că-l distra situaÈ›ia, iar durerea aceea, o confundase din nou, își smulse din nou privirea, se îndreptă spre panourile cu diploma lui pe ele, ce-ar putea să le zică, ce-ar putea să se întîmple. Mda, arăta acceptabil, poate că dacă… - Intri! Da, intra, cel dinaintea lui tocmai ieÈ™ea, era transpirat, cu privirea pierdută, un băiat de la seral, mărunÈ›el, cu un costum prea mare pentru el. - Ce-a pățit amicu’? Vocea lui era maliÈ›ioasă, sigură, intrase pe fir, dădea bine, își puse È™i mîna în È™old, provocator. - L-au măcelărit, i-au tras-o, credeam c-o să-l buÈ™ească È™i plînsu’!… Bă, fără milă, se întreceau să i-o pună! Verdun, ce mai! Se uită în treacăt la diploma tipului, puÈ›intică, slăbuță, făcută după orele de program, cu un copil pe genunchi, într-adevăr, erau multe de spus pe marginea diplomei acelea, dar se văzuseră È™i altele mai slabe È™i nu-È™i scoseseră colÈ›ii. Probabil că pe tip nu-l È™tia nimeni, se mai răcoriseră È™i ei. - Hai să mergem! Nu-l lăsară pe el să care panourile, treaba lui era alta, îi privi recunoscător, își jură să vină È™i el în zilele următoare, cînd unii dintre ei vor intra, să-i ajute. Intră în urma panourilor în sala de festivități a È™colii. ÃŽnăuntru era lumină, multă lumină, lămpi puternice erau poziÈ›ionate deasupra panourilor, descoperind totul. Erai ca pe scenă. ÃŽn faÈ›a panourilor, la o masă ca de nuntă, aÈ™ezată ca-n cina cea de taină, comisia, doisprezece oameni, profesori, în capăt secretara, bunicuÈ›a È™colii, blîndă È™i înÈ›elegătoare, în spatele tuturor, careul de scaune roÈ™ii ale sălii, aproape pustiu, doar cîțiva amici È™i vreo doi-trei gură-cască, frescele de pe pereÈ›i È™i draperiile. Uitase să stingă È›igarea, se uită încurcat în jur, ieÈ™ii repede afară, o strivi de marmura holului È™i intră din nou. Ajuns în faÈ›a comisiei, înhăță cu mîna stîngă bagheta enormă È™i, inconÈ™tient, o bătu de palma celeilalte mîini ca pe o bîtă. Privirea profului se intersectă cu a sa, înÈ›elese È™i-È™i corectă gestul. De s-ar termina odată. Se uită la ușă, va veni, È™tia să ajungă aici, el ar fi venit… minÈ›i! MinÈ›i… - S-auzim! Tresări, era vocea rectorului, grasu’, își proptea privirea-n el, era blînd, plin de bunăvoință, încurajator. Pipa zăcea stinsă, înfiptă în faÈ›a rotofeie, aparent nu-l mai băga în seamă, chinuindu-se cu pipa È™i chibriturile, lăsîndu-l să se adune. ÃŽncepu să le vorbească, să susÈ›ină ceea ce era în spatele lui pe panourile acelea, încercînd să-È™i aducă aminte tot ce-i trecuse prin cap cînd o concepuse, durerea reveni, nu acum, discutase cu ea ideea, o dezbătuseră, o dezvoltaseră, ea-l întreba mereu, nu È™tia mare lucru despre case, discuÈ›iile deveneau baroce, plonjau în concepte abstracte, porneau de la amărîta de diplomă È™i ajungeau undeva între Mozart È™i post modernii contemporani, rîdeau, rîdeau de ei doi, doi, culÈ›i, dom’le, culÈ›i… Vorbea, își aduse aminte de sfaturile profului, tăcu, aÈ™tepta întrebări, să nu le dea idei, lasă-i pe ei, lasă-i pe ei, întrebările, răspunsuri, nu te enerva, liniÈ™te. - Nu È›i se pare nepotrivit… era unul care nu-l agrease niciodată, era reciproc, acela È™tia, se aruncase asupra lui ca un stuka, ba chiar încerca È™i o glumă, ho, ho, ho! Nu rîdea decît el, îl privea triumfător, se lăsase pe spate în scaun, cu mîinile înfipte în găicile pantalonilor. Pe tine n-am să las, bolÈ™evicu’ dracului, meliÈ›a partidului, orice-ar fi, n-am să te las, n-am de ce. Uitase de ea. ÃŽncepu cu voce joasă, timidă, studiată, să-i ronțăie întrebarea, încet, cu grijă, să nu se piardă sensuri pe drum, apoi scuipă cojile, flegmatic, tot cu voce joasă, politicoasă. Privirea profului se intersectă din nou cu a sa, nu exagera, nu-i enerva, atenÈ›ie! Aiurea, merita riscul, puse È™i o întrebare retorică, plină È™i ea de tot felul de înÈ›elesuri, de îndoieli. Io-te! Răspundea ceva mai sigur pe el, intrase în joc, capul îl lăsase în pace È™i doar greutatea ireală a baghetei din mînă îi mai aducea aminte că băuse multă votcă proastă, turuia – fusese o întrebare ajutătoare, îl privi recunoscător pe cel ce-o pusese, se aÈ™tepta ca acesta să-i facă È™i cu ochiul, era distractiv. Apoi se apropie de panouri, greoi È™i obosit, profesorul acela în vîrstă, cu papion în picățele, din alte vremuri, singurul din sală care se mai potrivea cu tîmplăria afumată È™i holul vechi de afară. Era aproape surd, abia te auzea, abia îl auzeai, dar se È›inea bine È™i È™tia foarte bine ce spune. Acum era foarte aproape de el, îi vedea faÈ›a ca un pergament, ochii umezi în spatele ochelarilor groÈ™i. AÈ™tepta încordat comentariul, pe dînsul nu avea cum să-l contrazică, era din altă lume, din cu totul altă lume, o lume a lui, populată cu „eterali†și proporÈ›ii egiptene. Fusese profesorul tuturor celor din sală. Se zicea că ar avea o bibliotecă uriașă. Curios, pe seama lui nu circulau nici un fel de anecdote È™i-ar fi trebuit să fie un munte. Dumnezeule, dom’ profesor, o să muriÈ›i curînd È™i nu meritaÈ›i asta, È™tiu eu cîțiva care ar merita să moară înaintea dumneavoastră, vreo doi sunt aicea în sală. Profesorul era ca o placă veche de patefon imprimată cu vocea lui Caruso, pîrîie È™i păcăne toată, dar acolo, printre pocnituri, e vocea aceea despre care se zice că a fost cea mai mare. AÈ™tepta. ÃŽntrebarea fu scurtă, seacă È™i rea. N-avea cum să răspundă la ea, lumile lor erau prea diferite, nu prea era de acord cu punctul de vedere al profesorului, dar nu È™tia cine ar putea avea dreptate. Bălmăji cu grijă un răspuns, ocoli atent, profesorul îl privea concentrat să nu-i piardă vreun cuvînt de pe buze iar lui îi veni să tacă È™i să se lase păgubaÈ™. Mai spuse ceva, ceva aÈ™a, ca o concluzie, domnul acela în vîrstă nu zise nimic, îl mai privi un pic, să fie sigur că nu mai continuă È™i se întoarse la locul său. Dar amîndoi È™tiau. Mai veni o întrebare, ceva în legătură cu structura, nici măcar nu fu atent căci uÈ™a se deschisese, intrase cineva iar el rămase cu privirea pironită-n direcÈ›ia uÈ™ii, plin de speranță. Era doar una din puÈ™toaicele de la secretariat ducînd o tavă cu un rînd nou de cafele. Dacă ar fi venit… dacă ar fi venit… dacă ar fi sosit… dacă… - Nu vrei să ne mai spui nimic? ÃŽntrebarea era maliÈ›ioasă È™i plină de bun simÈ›. O puse rectorul, se uita la el pe deasupra ochelarilor teÈ™iÈ›i, ce-i cu tine, s-a întîmplat ceva? Stătea în faÈ›a lor È™i tăcea tîmp. Se întoarse între ei, se scutură, își reveni, apoi plin de modestie È™i bunăvoință, gînditor: - Desigur, structura este… È™i începu să descrie amănunÈ›it, cu aerul celui care nu a neglijat nimic, al cercetătorului însetat de adevăr. EÈ™afodajul lui s-ar fi putut prăbuÈ™i repede, încă două întrebări È™i structura lui s-ar fi putut dovedi a fi doar un vis infantil. Dar nu mai puseră decît una È™i scăpă neÈ™ifonat. MulÈ›umiri, o urare politicoasă în legătură cu viitorul minunat ce-l pîndea după ușă, iar la sfîrÈ™it, cel cu întrebarea ajutătoare îi făcu cu ochiul prin fumul de È›igară. De asemenea È™i secretara din capul mesei. Cîndva, la înscrierea lui la facultate, femeia aceasta jucase rolul unei Mafalde, îi prorocise multe, iar acum, încet, încet, acestea se îndeplineau. Măcar de s-ar îndeplini toate… Se uită încurcat la ei, bîngui ceva, ăăă… emoÈ›ie… mulÈ›umiri… ăă… recunoÈ™tință… ăăă È™i ieÈ™i repede din sală. Acum nu se mai uita după ea, era ocupat, cîțiva îl gratulau, îl ciufuleau, trebuia să facă cinste, era arhitect, gata! El glumea, se relaxa un pic, rîsete, explicaÈ›ii, bine i-ai făcut ăluia, ce față avea? Noi, din spate, nu-l puteam vedea, dar era nervos, bîțîia picioarele. Dar rîsetele durară puÈ›in, intra moldoveanul, săriră să-l ajute, să-i care panourile. ÃŽntr-un moment de respiro, în timp ce-È™i strîngea desenele ce urmau să fie duse la arhivă, se apropie de unul dintre colegi, un lungan uscat ca moartea, acesta măcar nu minÈ›ea. - Cum a fost? - A fost bine, te-ai cam bîlbîit la început, spuse lunganul cu un rictus. A fost bine mă! Bine că ai terminat! - Cum s-a văzut din sală? Știam? A dat bine? Cum se vedeau desenele? Cu acela am părut deplasat? ÃŽntreba repede, printre dinÈ›i, nervos, parcă ancheta o crimă. - A fost bine mă! repetă celălalt. Nu-È›i mai face griji. Privea orb, undeva peste el, spre un grup din faÈ›a secretariatului, trăgînd alene dintr-o È›igară morfolită. Cu dobitocu’ acela, dădu din umeri plictisit, a fost bine, ceilalÈ›i nu s-au supărat, dar ai cam lungit-o, aveai tu ceva cu el È™i s-a văzut, 0 să te fută la notă. A fost bine bă… nu-È›i mai face griji, pe bune! Te cam clătinai, ai luat-o de dimineață, ei? Bem? Bem, dom’ arhitect? - Bem dom’ le! Bem dom’ student! Bem, futu-i mama mă-si! O spunea cu obidă, trebuia să bea cu ei, era un ritual, el nu avea chef de nimeni, îi era un pic silă, nedefinit, lehamite È™i oboseală. Era în stare să le dea toÈ›i banii, să bea pentru el iar el să se ducă undeva departe, să hiberneze, să uite, s-o uite, să-i uite pe toÈ›i. Avea chef să spargă lemne È™i apoi să doarmă. Trebuia s-o vadă, trebuia, trebuia! - ÃŽncă trei zile, zîmbii strîmb celălalt, apoi văzînd că el nu înÈ›elege, că nu-l ascultă, repeta: student! ÃŽncă trei zile! Bă, eÈ™ti lovit rău de tot, ce-ai? Știa că nu poate să fie de la băut, îl enerva apatia lui, absenÈ›a. - Sunt cam obosit, terminat. Gata! Nu mai sunt gaze! - Și eu sunt la fel, mama lor! Hei, gata! Azi te duci acasă È™i te culci, dormi! Era clement ca de obicei, blînd È™i aÈ™ezat ca un tată vitreg, într-un fel se erijase-n tăticul lor, È™ef de an, obÈ›inea amînări, scutiri, tot felul de chestii, se simÈ›ea responsabil. Pe el îl enervau uneori vorbele sfătoase ale lunganului, paternalismul său afiÈ™at È™i aerul înÈ›elept, îl bănuia de tot felul de lucruri rele, de dorinÈ›a de a se simÈ›ii important, de cine È™tie ce plănuleÈ› ocrotit cu grijă, crescut cu înÈ›elepciune, „mersul în genunchi către postul de rectorâ€, cum ÃŽi plăcea lui să spună, parafrazînd un scriitor drag inimii sale. Dar acum era apatic È™i se simÈ›ea îndemnat să asculte sfatul. Dar mai erau de făcut tot felul de treburi. Pentru început, își propuse să nu se mai enerveze la întîlnirea cu secretara de la arhivă, o individă incredibil de proastă, prima în top după moartea Elenei CeauÈ™escu, în clasamentul general È›inut de un coleg de-al lor. Trebuia să se comporte onorabil în cele cîteva ore pe care le mai avea de petrecut în È™coală, È™coala în care se simÈ›ise atît de bine ani de zile. ÃŽi era dragă clădirea, îi plăceau chiar È™i corpurile noi care închideau împreună cu corpul vechi, construit de întemeietori, un soi de careu. Interiorul acestui careu părea incredibil pentru cineva venit din afară, existau acolo tot felul de terase, curÈ›i engleze, scări, luminatoare È™i vreo două-trei grădini. Cea mare avea È™i cîțiva copaci bătrîni, alei, ba chiar È™i vreo două bănci. Nu înÈ›elesese niciodată de ce era această grădină atît de neîngrijită, lăsată-n paragină, devenită un soi de depozit în aer liber pentru tot ceea ce nu mai era necesar, boxe ruginite, schelete de scaune È™i mese, placaje, ba chiar È™i steme È™i însemne comuniste, smulse cu furie de prin È™coală de către studenÈ›i la revoluÈ›ie. Dar chiar È™i aÈ™a, locul acela rămînea minunat, un petic verde, bine pitit. Acolo se dusese acum să se liniÈ™tească, să fie un pic singur, să se răcorească. Se minÈ›ea singur stînd acolo aÈ™ezat pe o bancă, cu coatele pe genunchi, privind dintre umeri la arcadele È™i bosajele corpului vechi. Dar totuÈ™i pierdu mai multă vreme p-acolo, era comod È™i odihnitor iar vodca îl părăsea încetul cu încetul, limpezindu-i capul, transpirîndu-l. Apoi își luă inima-n dinÈ›i È™i intră din nou în È™coală, străbătu cîteva coridoare È™i ajunse în holul cel nou, foarte spaÈ›ios, animat È™i el bineînÈ›eles, alÈ›i cîțiva îl zăriră îmbrăcat de zile mari È™i-l interpelară, erau curioÈ™i. Ai susÈ›inut? Ei, cum a fost? Mda, ăăă… OK! Baftă în continuare! Și vouă! E nasol? He, he, he, nu te-am mai văzut în costum, ginerică… Scăpă de ei È™i se năpusti în stradă. Uitase cît de cald poate să fie, aerul fierbinte îl lovi în piept, transpiră iarăși, asfaltul era ca o plită încinsă iar strada Academiei era un ospiciu de maÈ™ini È™i claxoane. Pe trotuarul fierbinte, înghesuială È™i nervi. Trecu absent printre ei, ocoli grijuliu un cerÈ™etor, aruncîndu-i din mers un bănuÈ› pentru îmbunarea spiritelor, stafiilor, se lovi de o babă impertinentă lăsînd în spate un munte de boscorodeli È™i blesteme, se înfipse în pasajul Victoriei unde se opri în dreptul unei tărăbuÈ›e cu de toate. Poftind politicos pe o tanti să cumpere înaintea sa, își È™terse meticulos sudoarea de pe frunte, privind la sticlele aÈ™ezate pe niÈ™te stative agățate neglijent în spatele vînzătorului, un tip mustăcios È™i flegmatic. - Domnu’? - Dom’le, vodca! Votcă È™i alune! - Aha, cîtă? Vînzătorul privea plin de înÈ›elegere, amuzat È™i zîmbitor. Zîmbi È™i el, È™arjă, își arătă dantura, celălalt făcu la fel, îi venea să-l invite la o bere. - Multă, dom’le, multă! - Și alune? - Multe È™i ele, multe dom’le, aÈ™a, mai multe… - Deci, să zicem patru sticle de votcă È™i un chil de alune, e bine? - Pune È™i vreo două-trei sticle de vin. Pune d-acela roÈ™u… apropo, e contrafăcut? - Nu domnule, doar vodca! - Bine, bine, pune trei sticle. Ai È™i o plasă? - Desigur dom’le, firmă serioasă! Plăti, lăsă È™i vînzătorului ceva, un premiu pentru dialog, plecă grăbit, ajuns din urmă de urarea vînzătorului, să fie într-un ceas bun, domnule! Mai cumpără È™i o sticlă de coca-cola È™i se întoarse în È™coală. Holul era mai plin ca niciodată, trecu repede printre toÈ›i, avea mari È™anse să fie agățat de tot felul de amatori de cinste nemeritată È™i pălăvrăgeală inutilă. Apoi holul vechi, susÈ›ineau acum unii de la seral, nu-i prea cunoÈ™tea, ai lui probabil că terminaseră. Pasarela. Scările. ÃŽn atelier fu izbit de zgomotul È™i veselia generală, erau mulÈ›i, aproape toÈ›i cei care-È™i făcuseră diploma acolo. Se măturase iar două planÈ™ete erau puse la un loc, formînd un fel de masă pe care erau îngrămădite sticle de toate soiurile, o farfurie apărută cine È™tie de unde, plină cu alune, pachete pătate, pateuri, saleuri, prăjituri, È›igări. Făcu un pas lateral în spatele boxelor, să se ascundă un pic, să se aranjeze, să se pregătească. Dar o colegă proaspăt scăpată din faÈ›a comisiei, È›ipă isteric, chirăi, flutură È›igara spre el, ceilalÈ›i îl văzură, rîsete, se simÈ›ea prins cu pantalonii în vine, n-avea de ce să se simtă prost, zîmbi ruÈ™inat, se învioră, intră între ei, le era recunoscător, acum, o vreme, o să fie ocrotit, între ei, o vreme, molipsit de veselia lor, va uita. - Unde e moldoveanul? Era teatral, cabotin, nu-l interesa unde-i tipul, dar putea fi acolo, dorea să-i dea vodca înapoi, să n-aibă datorii, probleme. Cîțiva îl priviră cu reproÈ™, ce-È›i pasă, nu-i pe aici. ÃŽn ovaÈ›iile tuturor puse meticulos pe masă proviziile aduse, exclamaÈ›ii ipocrite, iar vodca, alune, îh! Bine că te-ai gîndit È™i la fete È™i ai adus È™i niÈ™te vin, vezi că mai sunt scaune acolo, hai încoace! Dar el se îndreptă spre lunganul care rîdea lîngă o fereastră cu încă un coleg. - Unde-i ala? - Nu vine, nu cred că vine. La întrebarea lui mută, continuă: a dat-o-n bară, l-au futut ăștia, a plecat înjurînd… - Bă, aveau de ce, tu i-ai văzut diploma? Eu da, am fost la acelaÈ™i îndrumător, profu’ s-a luat cu mîinile de cap! Ce mai… - El zicea că tu eÈ™ti de vină, i-o reteză lunganul zîmbind, cică i-ai enervat, chestii… - Cacamaca! A făcut acolo o porcărie, È™tii, a pus… - Am văzut! ÃŽi reteză din nou lunganul dorinÈ›a de a se arunca în explicaÈ›ii inutile. Da’ È™tii cum e el… Hai mai bine încoace să bei, lasă-i dracului, uită È™i tu. Ia desfă vinul acela, bună idee, dacă mai beau multă votcă, gagicele or să se pilească. O clipă se întrebă dacă lunganul nu i-ar fi spus aceleaÈ™i cuvinte È™i moldoveanului, dar gîndul îl părăsi imediat È™i luă o sticlă de vin, cineva adusese un tirbuÈ™on, îl luă È™i destupă teatral, cu multe gesturi inutile sticla de vin, turnă atent doamnelor, turuind în acelaÈ™i timp tot felul de prosti, rîdeau, mai rămăsese vin pe fundul sticlei È™i-l dădu pe gît cu gesturi ample. Se înfipse cu scaunul printre ei, rîdeau încontinuu, era multă foÈ™găială, unii se duceau să dea telefoane, mai era vreo problemă pe la secretariat, veneau alÈ›ii, alte rîsete, ce-ai făcut? He, he, he, erai ud, ai scăpat È™i tu… Bancuri. ÃŽncerca să se implice, stătea între ei, să stea cu ei, să participe la veselia generală, venise un alt coleg È™i povestea întregii asistenÈ›e ce pățise cu o zi în urmă, atunci susÈ›inuse el, se legaseră de soluÈ›ia aleasă de el, uitaseră de răspunsurile sale spontane, de incredibila sa impertinență… unul din comisie ieÈ™ise nervos din sală, îl arseseră la notă, lui puÈ›in îi păsa, bă m-am întîlnit astăzi cu acela, m-a luat deoparte, să nu-i port pică, el mi-a vrut binele, acum suntem colegi, bla, bla, bla, È™tii, mă luase de braÈ›, aÈ™a, părinteÈ™te, he, he… - Și tu ce i-ai zis? ÃŽntrebase una dintre tipe, ameÈ›ită È™i jucăușă, dornică de antren după încordarea prin care trecuseră cu toÈ›ii. - Cum ce i-am zis! He, he, he, i-am zis că are dreptate, o să fim colegi, dar eu spre deosebire de el am de gînd să fac È™i case… he, he, he… s-a uitat la mine cu niÈ™te ochi holbaÈ›i, nu È™tia ce să zică, cred că… - Ai mă, chiar aÈ™a i-ai zis? Interveni tipa. - Dar acesta chiar n-a construit nimic? se băgă un altul ce stătuse tăcut pînă atunci pe un colÈ› de planÈ™etă, cu privirea scufundată în pahar. - A construit, sigur a construit, a lucrat cu taică-miu. Cel ce vorbea era un băiat creÈ›, liniÈ™tit, se pregătea să se căsătorească, nu prea intervenea de obicei, mai tot timpul vorbea cu voce joasă, importantă, plină de grimase pe față. A venit la tata cu o cupolă să i-o calculeze, una dintr-astea de la circu’ foamei, o aberaÈ›ie, s-au È™i certat… - De ce s-au certat? - Ce vroia el nu se putea, tata i-a spus-o. S-a enervat, la luat pe tata cu poveÈ™ti, È™tii, arhitectura, bîla, bîla, că-i răuvoitor tata. La luat tata la rangă, hai dom’le, care arhitectură? ÃŽnÈ›eleg că trebuie s-o faci, dar să mi-o È™i bagi pe gît că este frumoasă, e prea de tot! La amenÈ›at pe tata È™i cu partidu’! - Pe bune! Ce cretin! - Dar asta o È™tim de mult, interveni È™i el cu gura plină de alune, a încercat să mi-o tragă È™i astăzi. - Nu È™tiu, tu l-ai avut la grupă, am auzit eu ceva că nu prea v-aÈ›i iubit voi doi, că aÈ›i avut probleme… - Mda, am avut… Dă-l în pizda mă-si! O luară toÈ›i ca pe o concluzie È™i trecură la altele, mereu în cascadă. Stătea cu coatele proptite-n planÈ™etă, transpirat, băga-n el alune cu pumnul, era la al doilea pahar de votcă, încercase s-o mai dreagă cu coca-cola, n-avea nici un chichirez, coca-cola era caldă. Sudoarea curgea rece È™i soioasă pe È™ira spinării, È™tia că se îmbăta, se mai îmbătase de vreo două ori în viaÈ›a lui, acum nu conta, se înfipse bine în scaunul înalt, bea, bea vodca aceea proastă, să se ducă dracului toate, să poată sta între ceilalÈ›i, sa i se întîmple ceva, să treacă timpul. De fapt, toÈ›i aÈ™teptau să treacă timpul, în rîsetele generale îi vedeai că se uită mereu la ceas, erau nervoÈ™i, în mijlocul glumelor È™i comentariilor tensiunea creÈ™tea, la un moment dat, unul din clasele mai mici, invitat al unui dintre ei, îi spuse creÈ›ului ceva neplăcut, nesărat, se cocoÈ™iră, intervenise ososul. AÈ™teptau. AÈ™teptau notele. Cam È™tiau cu toÈ›ii cam cît or să primească, aveau nevoie de confirmare, ce dracu făceau? Pînă la urmă veni o veste bună, se terminaseră susÈ›inerile, comisia delibera, paciență! Apăruse iarăși casetofonul pe care-l jughiniseră cu toÈ›ii în timpul redactării, cineva puse un Pink Floid obsesiv, schimbă dracului muzica aia, nu È›i-e bine? Cel cu muzica dădu din umeri, scotoci printre casete, puse altceva. ÃŽÈ™i făceau de lucru, doi dansau, era fals dansul lor, unul plecase să mai aducă alune, vezi să nu fie mucegăite, ia-le din pasaj, bine?! Mai vrea careva ceva? Nu se miÈ™ca de la masă, se uscase sudoarea pe el, deodorantul încă mai făcea față, îl cuprinse o toropeală plăcută, capul îi vîjîia, s-ar fi întins acolo pe-o planÈ™etă, cum o mai făcuse de altfel È™i altădată, să doarmă È™i să uite. Avea gura pungă, vroia să facă pipi, era chiar curios dacă mai poate să stea în picioare, dacă nu o să se prăbuÈ™ească. Se ridică, era periculos, se sprijini de planÈ™etă, ceilalÈ›i nu erau atenÈ›i la el, o bîrfeau pe una de la catedra de teorie a arhitecturii, rîsete, moralitatea doamnei suscita îndoieli, făcu cîțiva paÈ™i, era nesperat de bine. IeÈ™i din atelier, parcă se rupse ceva, coridoarele erau pustii, acum era liniÈ™te, geamurile dădeau către curÈ›ile interioare, acum bătute de soare. La toaletă își clăti faÈ›a, se privi din nou în ciobul acela de oglindă, îngrozitor, era palid, transpirat, cu părul ud È™i ciufulit. Nu, nu se va îmbăta, se clăti bine cu apă pe față, își aprinse o È›igară, fumul îl înecă, îi tăie respiraÈ›ia, aruncă furios È›igara, tuÈ™i îndelung apoi scuipă totul. RespiraÈ›ia revenea la normal, încet, greoi, de pe altă lume. Bine că a trecut. Ea, ea, ea. Ea avea examen astăzi, mda, poate d-asta n-a venit. Prosti! Ar fi găsit o breșă între scris È™i oral, la ei toate erau cu scris È™i oral, cacamaca, ea nu prea dădea oralul, profesorii îi dădeau zece pe ce-a scris, unii o mai sunau È™i seara acasă s-o felicite pentru găselniÈ›a intelectuală de excepÈ›ie. Dacă ar fi dorit, ar fi venit, nimic nu ar fi putut-o împiedica. Dar n-a dorit. O fi intervenit ceva. MinÈ›i, minÈ›i, te minÈ›i… ÃŽn atelier era vacarm, rîdeau abrutizaÈ›i, mai venise niÈ™te votcă, dădeau cu săgeÈ›ele în perete, cinci lei punctul, he, he, he, bă, am avut numai febe în armată, scoate banii! Doi stăteau la geam, priveau în fîntîna de afară fumînd. Se lipi de ei. - Tu ce faci de-acum încolo? Se întoarse lunganul spre el. - Habar n-am! Mă duc la mare… nu È™tiu, am niÈ™te cărÈ›i de vizită, văd eu… Dar după mare. ÃŽntîi o lună cu puÈ›a la soare È™i mai vedem dup-aia. Tu? Ososul dădu din umeri: - La mare, dar nu chiar acum, mai are treabă È™efu’ cu mine, dar l-am prevenit, dacă nu mare, atunci spital. Dar oricum, mai stau vreo două săptămîni prin BucureÈ™ti. Ososul era degajat, avea un job, diploma o făcuse printre picături. Celălalt nu mai aÈ™teptă întrebarea: - MoÈ™ule, eu întîi mă-nsor! După ce mă însor, beau! După aia, mă culc! E, de-abia cînd o să mă trezesc, mai văd eu! Ia zi, cum a fost la tine la diplomă, eu m-am sculat mai tîrziu, È™tii, mă antrenez pentru ceea ce-È›i spusei adineauri, da’ să nu spui la nimeni, e confidenÈ›ial. - Acceptabil, pe ansamblu n-au fost măgari, m-au lăsat cu ale mele… - CiocneÈ™ti cu mine? Sau aÈ™tepÈ›i să vină mai întîi notele? - Dă-le-n mă-sa, bem un vin? ÃŽncerca să nu-È™i uite promisiunea, să nu se îmbete, vinul era mai slab, era altceva, nu mai era arsura aceea tîmpită È™i greÈ›oasă. Ciocniră cu paharele acelea de plastic, se prostiră, băură brudershaft, se pupară iertîndu-se pentru tot ce fusese. De-ar trece timpul acesta odată! Mai repede, mai repede. Vinul veni È™i el cu contribuÈ›ia lui la o toropeală din ce în ce mai apăsată ce-l cuprinsese. Se simÈ›ea din ce în ce mai departe de ceilalÈ›i, parcă era pilonul central al unui carusel nebun, cu o viteză mult prea mare. Se aÈ™eză din nou la masa improvizată, pe locul său ce nu fusese ocupat de nimeni, participînd cîte puÈ›in la rîsete, la discuÈ›ii, la toate celelalte. Apoi se făcu liniÈ™te. Se uită buimac în jurul său, toÈ›i se uitau într-o singură direcÈ›ie, spre uÈ™a deschisă. Veniseră notele. - Bă tolomacilor, trebuie să vină muntele la Mahomed? Vă caut de un sfert de ceas! Nu sunteÈ›i curioÈ™i? Notele! Era chiar îndrumătorul său, însoÈ›it de încă un asistent ce-i privea È™ugubăț, era de bine, probabil că notele erau mari. Tipul arunca ocheade spre masa încă plină cu de toate, se va clăti È™i pentru el un pahar, va bea cu ei, era simpatic È™i deÈ™tept, avea cîteva concursuri cîștigate, dăduse iama printre studente, una era chiar aici, în atelier. Dar pe moment tăceau cu toÈ›ii, aÈ™teptau să se citească lista aia odată. Proful își drese vocea, era È™i el teatral, îi plăcea situaÈ›ia. Citi lista repede, îi căuta din ochi, sări peste cei care nu erau de față, erau decari destul de mulÈ›i, serie bună dom’le, serie bună! Se auzeau È›ipete la fiecare notă, urale, se îmbrînceau, le-am tras-o, opa, opa, Penelopa! Bine bă! Domnilor se distribuie È™i medalii? Nu munciseră degeaba atîta timp, totul era în regulă, la mare, gata! Ba la Paris! chirăii una, într-o săptămînă sunt în avion, v-am pupat! Erau È™i nouari, unul era al lui. Cînd îi rosti numele È™i nota, proful se uită lung la el, dacă m-ai fi ascultat, faÈ›adele alea, dacă nu te-ai fi È›inut de prosti, ce te costa, mai sunt È™i alte femei pe lume, te-ai legat la cap fără să te doară! ÃŽi spuse toate astea într-o singură privire, el dădu din umeri, nu-i păsa, pe atît mizase, era în regulă, era în top, era liber. Erau È™i note de opt iar la sfîrÈ™it, proful spuse cu voce joasă, uitîndu-se prin atelier, sperînd să nu-l zărească, nota moldoveanului. Șapte! Era o notă mică, îngrozitor de mică, dar nimeni nu credea că ar fi putut primi mai mult. A fost o secundă de tăcere, apoi se auzi o voce È™i debandada începu. Cineva mări volumul casetofonului, se dansa, se bea, cîte unul dispărea să dea telefon acasă, să anunÈ›e, da mama, sunt arhitect, a fost bine, spune tuturor. Adică, vezi mama, n-au fost degeaba cheltuielile, È™ase ani, meditaÈ›iile, nervii, toate celelalte. Acum sunt arhitect! Arhitect, mama! Se bea mult, era incredibil de mult zgomot, uÈ™a se deschidea permanent, se pleca după provizii, veneau mereu alÈ›ii, unii nechemaÈ›i, se aflase că este o petrecere, se dansa, toată lumea era transpirată, veneau studenÈ›i din anii mai mici, prieteni, bobocii care-i ajutaseră la redactare, asistenÈ›i tineri, iubitele, iubiÈ›ii. Apăruse de undeva È™i o sticlă de whisky, È™ampanie, È™ampanie, multă È™ampanie, o sticlă de palincă a unui maramureÈ™ean simpatic, ia-o de aici, nu vezi cum pute, vrei să mă fac praÈ™tie? Dă-o-ncoace, cine mai dă bani pentru pateuri, s-a găsit un voluntar să se ducă după ele! Pune una de-a noastră, de-am ascultat-o în fiecare zi, pune orice, vesel să fie, vesel, vesel… Se potoliră repede, mai repede de cît ar fi fost dispuÈ™i s-o recunoască, erau obosiÈ›i, erau plictisiÈ›i unii de alÈ›ii, aveau de sărbătorit È™i în altă parte, de mers acasă, unii în provincie, cîțiva susÈ›ineau abia în zilele următoare, vor sărbători È™i ei triumful, plecau. Plecau rînd pe rînd, își È™opteau una, alta, vorbim, nu mă uita cu chestia aia, vorbeÈ™te cu acela, rezolvă-mă, trec eu mîine p-acolo. Ce-i ce plecau în străinătate ar mai fi stat, plecau poate definitiv, poate că acum era ultimul prilej să mai petreacă împreună. Se cam È™tiau care sunt, erau priviÈ›i poate cu invidie, asta era! Se uită în jurul său, plecaseră deja mulÈ›i, rămăsese la planÈ™etă ancorat într-o discuÈ›ie cu o colegă, i se povestea despre micile necazuri ale căsniciei, soÈ›ul tot arhitect, el îl cunoÈ™tea, È™tii, mama… apartament… ne-am luat frigider… lucrează la cefere în proiectare… se trezi! - Ce face acolo? Chiar ce-o face acolo? Asta chiar îl interesa, el însuÈ™i se întreba ce-o să facă, cum o să arate cefereul său. O privi cu simpatie pe fetiÈ›a din faÈ›a lui, era femeie căsătorită acum, micuță, cochetă, aranjată, luase zece, fuma stîngaci o È›igară lungă, subÈ›ire È™i neagră, luată probabil special pentru momentul acesta. - Proiectează. Proiectează tot felul de chestii, repară, mai vine cîte o comandă, a luat odată È™i primă! È™i-i zîmbi jenată, vezi ce bun e! Dumnezeule, a luat È™i primă! Se simÈ›i ciudat, cîte duc unii pe umeri, soÈ›ul ei cîștiga cam cît cîștiga el într-o lună slabă, plătesc întreÈ›inerea, tot felul de chestii, n-o să fiu niciodată în stare. Primă! Se ridică brusc, ea încă mai turuia, schimbară numere de telefon, jucăm o carte, vii È™i tu cu amica ta… Amica lui! Uitase de ea, minÈ›i, n-ai uitat, n-ai uitat nici un moment, nici o clipă n-ai uitat de ea, minÈ›i, te minÈ›i! Mda, o să vedem, cu plăcere, aranjăm noi, eu È™i cu bărbat-tu È›inem cu aceiaÈ™i echipă de fotbal, dintr-o discuÈ›ie avută odată cu soÈ›ul ei, asta era tot ce reÈ›inuse, È™arjă, noi o să ne uităm la meciuri, voi o să croÈ™etaÈ›i, vă sun. ÃŽi întoarse spatele, se uită după îndrumător, să-i mai mulÈ›umească odată, să plece de aici, să se termine. Nu mai avea È›igări, era beat deabinelea, dar se realizase un echilibru ciudat, È™ocul trecuse, putea merge, îi era ciudă aproape. MulÈ›umi frumos profului, celor cărora le datorăm într-adevăr ceva, nu È™tim să le mulÈ›umim, ascultă sfaturile, poveÈ›ele, înÈ›elese reproÈ™urile mute, era beat È™i binevoitor, glumi, se învîrtea totul cu el, stătea cu capul în piept, își tot schimba greutatea de pe un picior pe altul, să sufere amîndouă la fel, poate n-o să cadă. La plecare, haina se lăsă greu îmbrăcată, tot felul de miÈ™cări inutile, iar transpira, sigur o să cadă. ÃŽn sfîrÈ™it plecă. Școala pustie, scările, pasarela, coridoare, holul de jos mare È™i pustiu, cîțiva p-acolo, îi salută absent, se opri. Era nehotărît. Se auzi strigat. Se întoarse plin de grijă față de echilibrul său. - Domnule, ce elegant sunteÈ›i astăzi! Era evident o minciună, acum arăta ca dracu. Era o colegă de-a lui, intraseră odată, termina È™i ea, făcuse la seral, cîndva o iubise, ai iubit-o pe dracu, habar n-aveai, a fost acum un secol. N-o mai văzuse demult, se căsătorise cu unul băgat în politică, un căutător de adevăruri È™tiinÈ›ifice imposibile, mare afacerist, tipul îi putea fi tată, ce tată! Bunic! Străbunic! StrămoÈ™, Decebal neică! Ce dracu vroia de la el? Ultima oară cînd își vorbiseră, se bătuseră. Nu-i nimic, o să reziste. - ÃŽmi permiÈ›i să-È›i dau un sfat? vocea ei era plină de miere, torcea, va urma o torpilă. Se uită la ea politicos, aÈ™teptînd-o să termine, ochii ei migdalaÈ›i, buzele cărnoase È™i roÈ™ii, lascivă, fără sîni, de obicei purta tot felul de bluze largi, avea acum un soi de taioraÈ™ cafea cu lapte, orice ai face, n-o să-È›i crească niciodată, degeaba È›ii mîinile în față, o să fii o văduvă model. Auzise că fusese penibilă la susÈ›inere, luase un opt siluit, o fi dat bibicu’ vreun telefon… - La costumul tău elegant, lungea cuvintele pregătind restul, È™i cravata asta minunată, cravata… de la ea, de la ea, du-te s-o vezi, să-i spui, du-te, du-te, du-te… minÈ›i… ai să dai de un zid de beton… ai să te duci, du-te, du-te, du-te-n… pantofii ăștia nu se potrivesc, strică toată înfățiÈ™area. Nu puteai găsi È™i tu o pereche mai acătării? Pantofii, ce era cu pantofii lui? Mda, erau cam stîlciaÈ›i, erau cam vechi, din timpul liceului, nu prea avusese nevoie de pantofi negri, doar pe la înmormîntări, fuseseră cîteva, nu-È™i mai luase alÈ›ii. Nu vezi, au tocul rupt, se uită surprins, lipise de dimineață fîșia de piele desprinsă de pe toc, se dezlipise iarăși. PuÈ›in. Altfel ai fi un domn bine, măi! continuă să-i susure dulce, îl privea de jos în sus, stătea adunată pe bancheta din hol, zîmbea. Și eu în locul tău m-aÈ™ duce acasă acum, eÈ™ti ambetat bine, te cam clatini. A terminat? Doar atît? - Am să È›in cont de ce-ai spus, foarte interesant, într-adevăr foarte interesant. MulÈ›umesc! Se întoarse să plece. - Auzi? făcu o piruetă periculoasă spre ea, ce mai vroia? Ce-ai să faci de-acum încolo? Te angajezi? Ai vreo ofertă? Mda, tu eÈ™ti pusă la adăpost se pare. Deocamdată. - Nu È™tiu ce am să fac, dar promit că am să mă gîndesc, am să tot cuget, am să reflectez, voi reflecta îndelung, profund, îmi voi smulge părul din cap, fir cu fir È™i cînd am să ajung la vreun rezultat, È›i-l comunic. E bine aÈ™a? - E minunat! - Pot să plec? - Pe tine nu te poate reÈ›ine nimeni! Se mai uită odată la ea, mormăi un salut, ceva neutru, nu avea chef de spectacole, nici nu era sigur că ar fi făcut față. IeÈ™i repede din È™coală. Aproape că evadă. Afară era fierbinte. Uitase. Se adăposti sub porticul È™colii, se opri. Se chinuia să-È™i aducă aminte ceva, vroia ceva, îi lipsea ceva, da, trebuia să-È™i ia È›igări. Colinda printre tărăbuÈ›ele de la PiaÈ›a Universității, căuta cele mai mici preÈ›uri, de obicei le căuta, acum nu-i păsa, îi era cald, o făcea mecanic. Se uită pe la tarabele cu cărÈ›i, prea multă forfotă, se repezi la cel mai apropiat stand, cumpără, plecă. Drumul pe bulevardul toropit de căldură fu un coÈ™mar. Era înghesuială, erau mulÈ›i, foarte mulÈ›i oameni, tarabe, sudălmi, nervi È™i vitrine. ÃŽi venea să se aÈ™eze la fiecare pas, leÈ™ina, îi era mereu greață, toată vodca venea pe gît, alunele, vinul. Se scotoci după pachetul proaspăt cumpărat, smulse È›ipla, o mototoli grijuliu, căută din ochi un coÈ™ de gunoi, nu era el prea civilizat dar își făcea de lucru. Avea puÈ›in de mers, facultatea ei era aproape, după colÈ›, pe Pitar MoÈ™i, o clădire mare, veche, galbenă, lipită de trotuar, arăta ca o cazarmă austriacă. Pe Pitar MoÈ™i, umbra fu o adevărată alinare, se mai răcorise, grăbi pasul, era îmbulzeală în faÈ›a intrării, putea fi È™i ea printre ei, s-o vadă, s-o zărească odată. Nu era. Holul facultății era micuÈ›, strîmt, ajungeai la el pe niÈ™te scări abrupte, după ce le urcai, te întîmpina Eminescu. Pus într-o nișă, alb, din marmură, sculptat ca de obicei, după poza de la È™aisprezece ani, stătea în niÈ™a aceea, albă È™i ea, văruită, înghesuit, cu cîteva flori la picioare. Unele erau proaspete, panseluÈ›e, se enervă. Mai fluturaÈ›i-l voi mult È™i o să ni se urască È™i de dînsul. Ba nu, de el n-are cum să ni se urască, pot ăștia să-l fluture cît vor, dar stă prost aici, trist È™i înghesuit lîngă cuÈ™ca metalică a portăresei. Mai bine-ar pune pe o măsuță pice-nez-ul lui Caragiale, ar folosi mai mult decît Eminescu dînd cu capu’ de tavan. ÃŽi tot cităm, cităm numai ce ne convine, udăm statuile cu lacrimi amare È™i mîncăm seminÈ›e. Or fi sfinÈ›it bolovanul? Precis că au făcut-o! Se sprijini cu spatele de statuie. Unde-o fi? Se tot uita nehotărît în jurul său. Unde-o fi? Se îndreptă spre avizier, n-avea răbdare să citească tot pomelnicul de-acolo, dădea el de ea. Urcă scările, cîte două trepte odată, coridorul de la etaj era surprinzător de pustiu, tăcut, pe trepte două fete, una năsoasă, cu ochelari, cealaltă, micuță, blondă, uscată, galbene de spaimă, citeau dintr-un vraf de hîrtii împrăștiat în jurul lor. Le aruncă o privire oarbă, cea blondă îl privi panicată, tresări, el îi zîmbi încurajator, o să treacă, o să treacă, trecu È™i el mai departe, intră în penumbra coridorului. O ușă se deschise brusc, lumina năvăli pe coridorul acela vechi, o siluetă, o recunoscu, o colegă de-a ei. Din spatele ei, prin uÈ™a deschisă, se auzeau voci, rîsete. - Unde e? vocea îi era ascuÈ›ită, încordată, tremura. - Cine? Fata se întoarse spre el surprinsă, îl recunoscu, zîmbi politicos, arăta ciudat în costum, se pare că se clătina periculos, cine È™tie, acesta… Nu este aici! Nu prea aÈ™teptase el răspunsul, intră în cămăruÈ›a din spatele ei. Era neschimbată, aceleaÈ™i două birouri înghesuite, cîteva scaune, dulapul, fiÈ™etul, maÈ™inile de scris, perdeaua roÈ™ie, plină de praf. Acum mai erau È™i opt fete. Studente. Colegele ei. Ea nu era. Lumina îl dezorientă, strînse ochii, își reveni repede, se strădui să-È™i dreagă glasul, să nu se observe. - Bună! Ele îl priviră ciudat, erau vesele, aranjate, normal – aveau examen, cîteva fumau, în cameră miÈ™una o încordare tăcută, își aÈ™teptau È™i ele notele probabil; dealtfel, după saluturile de circumstanță, se întoarseră la ale lor, nu înÈ›eleg ce nu-i convenea, am È™tiut, aiurea, n-ai văzut, se chiora la picioarele tale, vrea să le mai vadă, dar n-are cum să nu te treacă! Nu-i vorba de trecut, am nevoie de bursă… nemernicul… el se sprijinise de tocul uÈ™ii, le privea, nu È™tia de unde să înceapă, căuta o privire prietenoasă, o cerÈ™ea aproape, pe două le cunoÈ™tea mai bine, poate ele… - Nu-i aici. Vocea venea de sub umărul său, coborî privirea, o fată cu faÈ›a unui È™oricel grăsun, bucălată, cu ochelarii mari sprijiniÈ›i pe vîrful nasului, îi zîmbea, o È™tia, se chinui să-È™i amintească numele ei, îi era greu, cîndva discutase cîte ceva cu ea, se înÈ›eleseseră bine, se înÈ›eleseseră uneori din ochi, părea să-i înÈ›eleagă pe ei doi. Să-i înÈ›eleagă pe ei doi, pe el È™i pe ea, pe ea È™i pe el. ÃŽi zîmbi recunoscător, puse mult în zîmbetul acela, făcea un efort să nu tremure, sudoarea pe È™ira spinării, s-ar fi întins pe covorul acela pe care-l È™tia atît de bine, îl văzuse atît de aproape, s-ar fi întins cu capul în mîini, să zacă È™i să plîngă, să plîngă… Tu n-ai voie să plîngi! Prosti! Coborî uÈ™or, lent, folosind tocul uÈ™ii ca pe o È™ină, sprijinindu-se pe tocurile pantofilor, acum se vor rupe de tot, găsise cu vîrful pantofului unul dintre picioarele biroului, se fixase între birou È™i perete, se înÈ›epenise acolo, era comod, era bine, scoase batista, o biată zdreanță acum, își È™terse faÈ›a, privi în jos, cămaÈ™a se pregătea să iasă din pantaloni, È™liÈ›ul părea închis, tot era bine. - Unde-i? Trase adînc aer în piept, aÈ™tepta. - Acasă! Probabil că-i acasă, È™opti È™oricelul de lîngă el, zîmbind înÈ›elegător. - Și voi, de ce nu sunteÈ›i? ÃŽÈ™i revenea încetul cu încetul, È›inea capul în piept într-un efort inutil de a nu împrăștia mirosul de votcă în jurul său. Știa răspunsul, spera să obÈ›ină amănunte, trăgea de timp inutil. - Noi am dat È™i oralul, ea nu! Dar ce-i cu costumul acesta pe tine, cravata de mătase… de unde vii? Că de dus… ÃŽi vorbea alta, cu ochii mici È™i obraznici, se distra pe seama lui, mai trecea timpul, poate veneau È™i notele alea pînă atunci. Ea a luat zece din scris, continuă cea cu ochii mici, insinuant. - Mi-am dat diploma! Mi-am dat diploma È™i am venit să-i spun! Hotărîse să braveze, să nu-i pese, o privi cu ochii mijiÈ›i, îi zîmbi insinuant, hai să ne jucăm, am adus jocuri noi, o să-È›i placă, ai să vezi! ÃŽl privi rece, Dumnezeule, cîți m-au privit aÈ™a, ai la fel de multe È™anse ca È™i mumia lui Keops, mai bine ai vedea ce se întîmplă cu cămaÈ™a aia. - De ce să-i spui? N-o apăra, se distra, îl tot privea amuzată. Știa. Dar È™i el se relaxase, nu mai conta, îi rîdea, rîdea, se scotoci după È›igări, își aprinse una voios, o morfoli un pic, răspunse: - Cum de ce să-i spun! ÃŽÈ™i aduse aminte că totuÈ™i în ziua aceea își văzuse visul împlinit, mda, visul… că în curînd o să fie pe malul mării, că cea din faÈ›a lui, aÈ™a inaccesibilă, era frumoasă, È™tia că are È™i un aliat, È™oricelul bucălat de lîngă el, îl tot privea, ce-o fi însemnînd privirea ei? ochii mari în spatele ochelarilor rotunzi… Că sînt arhitect, asta să-i spun, că am reuÈ™it! Că vreau să beau cu ea o bere! Nu, nu te atinge de trecut, dacă te atingi se sfarmă totul repede, se duce dracului aerul tău voios, n-ai să reziÈ™ti! Cum de ce să-i spun, repetă el mecanic, ca să sărbătoresc! Nici el nu credea ce spune, dar îi plăcea partitura, putea merge cu ea pînă în pînzele albe. - Cît ai luat? Te interesează pe tine cît am luat eu, cît mă interesează pe mine cursul yenului… - Nouă! - Și e notă mare la voi? - Unde nu-i mare? - La medicină de pildă! - LăsaÈ›i-l în pace! Vorbise È™oricelul, enervată, gata să-l apere, nu-l mai privea pe el, ci pe celelalte, plină de reproÈ™. Le privi È™i el, discuÈ›iile încetaseră, toată lumea era atentă, ce chestie, acesta È™i-a luat diploma È™i vine aici, e beat, mai face È™i pe nebunu’! Aia l-a părăsit, bine că nu boceÈ™te, am mai văzut noi! Una-l privea cu dispreÈ›, era aranjată toată, avea perle naturale la gît, degeaba. Tu n-ai să È™tii, n-ai cum să È™tii, tu n-ai să È™tii niciodată. Niciodată! - Caca-maca, medicină! ÃŽi pierise suflul, se dădu bătut. Șoricelul părea că-l compătimeÈ™te, să nu-i fie milă, să nu-i fie milă, să-È›i fie milă cînd îți spun ăștia de Somalia, nu de mine. ÃŽi venea iarăși să rîdă, să rîdă È™i să fugă. - Bravo mă! Felicitări! Era trimis acasă să se culce, sau la dracu, oriunde vroia, să le lase în pace cu notele lor, era destul. Bine! Se aplecă spre È™oricel, cum o cheamă, cum o cheamă, nu prea È™tia de ce, ce vroia de la ea, ce È™i-ar fi putut dori de la ea, ea-l tot privea atent, ochelarii aceia mari, îi vorbi încet, încet de tot, nu din discreÈ›ie, nu se pricepea la aÈ™a ceva, ci aÈ™a cum mai vorbea pe la cîte un examen, să-l facă pe profesor atent, să-È™i sublinieze importanÈ›a spuselor. Aproape È™optea: - PoÈ›i să ieÈ™i un pic pînă afară? Ai un pic de timp? PuÈ›in? Știi, notele… - Am timp… ăăă… pot. Eu am luat zece, zîmbi, tot zece din scris, era încurcată, È™tii, stăteam cu ele… - Acum, chiar acum? Fata dădu din cap, da, acum, doar sunt mama răniÈ›ilor. IeÈ™iră repede din biroaÈ™ul plin de fum, măcăneala reîncepuse deja, făcu un pas lateral, să-i facă loc È™i ei È™i se sprijini de perete. Erau acum în penumbra coridorului, abia o vedea, parcă-i zîmbea, era jenat, era transpirat, în degringoladă, reprezentaÈ›ia se terminase. De ce-o scosese de acolo? - Du-mă de aici! Unde, îl întrebă ea din umeri, oriunde, nu vezi? - Vino! Fata luase conducerea, de ce-o face, îi place probabil, e aÈ™a de plăcut să consolezi, doar nu i-o trece asta prin cap, fără d-astea! O luase înainte, ajunsese deja în dreptul scărilor, în dreptul celor două nefericite ce nu se miÈ™caseră din loc, se uitau întrebător după el. Se urni È™i el, greoi, tîra un deget pe perete, un sprijin moral. Zidurile. Urcau, era mereu cu cîteva trepte înaintea lui, îl privea peste umăr, parcă să se asigure că vine, că nu pățeÈ™te ceva, ce să pățească! Ajunseră la ultimul etaj, o mansardă cu săli mici pentru seminar. Ea deschise o ușă, iar pătrunse lumina pe coridor, înăuntru erau cîteva mese È™i o catedră, melamină. - AÈ™teaptă-mă. o spusese normal, căuta din priviri cele două uÈ™i de lîngă scară, erau acolo, intră pe prima, nimerise la doamne. Stătu ceva timp, se spălă pe față, își aranjă cămaÈ™a, bine că era o oglindă. Ea-l aÈ™tepta lîngă fereastră, se uita la acoperiÈ™urile de dincolo de stradă, abia acum o vedea întreagă, era-n picioare, sprijinită de glaful ferestrei, era drăguță acum, îmbrăcată cu o bluziță È™i-o fustiță din acelaÈ™i material, verde cu picățele, pantofi negri, brățări, o poÈ™etuță de piele. Se apropie de ea, vroia tot timpul să-i vadă privirea aceea din spatele ochelarilor, ochii. Să nu vadă milă. O mîngîie pe cap, într-un fel era încă un copil, caca-maca, È™i tu eÈ™ti încă un copil, ea-l lăsa, o luă de mînă, o duse lîngă catedră, se tot uita la ea, îi văzuse deja È™oldurile prea late, fardul pus stîngaci, provincia. Se sui pe catedră, își lăsă picioarele să atîrne, oftă mitocăneÈ™te, stătea jos, era mai bine. Ea stătea în picioare în faÈ›a lui, îl privea, ce vor ochii ei, ce să-i spun, ce să-i spun, ochii, cum s-o întreb de ea, nesimÈ›it, nesimÈ›it… trebuie… ea, fata asta… dispari… Dispari! Să nu se bîlbîie, să nu se bîlbîie, o să se bîlbîie, trase aer în piept, să nu te bîlbîi, începu: - De unde ai È™tiut? Atunci! De unde È™tiai? Ce era aÈ™a deosebit, ce era? Cum de-ai înÈ›eles? Erau întrebări inutile, ce conta că fata asta din faÈ›a lui înÈ›elesese ce era cu ei, că poate că pricepuse ceva, că atunci cînd îi vedea, zîmbea ca o codoașă de cartier? Ce conta? Cui îi păsa? Cui? Ce conta că zîmbetul ei era curat, blînd, fără complicități murdare – ce-o fi murdar? – că È™tia, poate că È™tia ce era cu ei doi, doi? Ce conta? Te minÈ›i, minÈ›i, n-ai să descoperi nimic, tragi de timp, te minÈ›i, minÈ›i, minÈ›i… minÈ›i! Da, era singurul moment cînd o putea întreba, se nimerise acum, nu exista altădată, dacă vroia ceva de la ea, era momentul potrivit, dar ce conta! Atunci! repetă el cu voce tare. Ea de uita la el, È™tia importanÈ›a răspunsului ei pentru el, de unde È™tia iarăși? Știa, ea È™tia că este inutil, că tipul acesta beat din faÈ›a ei se chinuie, cîtă vreme o să întrebe, o să se tot chinuie, o să alerge după tot felul de umbre, o să se dea cu capul de ziduri. Cum stă aici pe catedră, beat, ce ciudat, lui nu i se potriveÈ™te beÈ›ia, nu-i mai vesel, nu-i mai trist, probabil că nu face scandal la beÈ›ie, miroase, e aÈ™a ciudat beat, e tot el… El înÈ›elese, Doamne, să nu mă condamne pentru asta, ce, am sărit È™i eu odată calul, iar minÈ›i, te minÈ›i, ai s-o minÈ›i… - Nu… nu beau de obicei. E… e… a fost diplomă! MinÈ›ea iar ea È™tia din nou. N-ai băut pentru diplomă, tu nu bei pentru diplomă, dacă ai fi băut pentru asta, n-ai fi acum aici. ÃŽi zîmbi înÈ›elegător, iarăși înÈ›elegător, lasă asta, răspunse: - Se vedea. Să È™tii că se vedea! EraÈ›i altfel, vă priveaÈ›i altfel. Voi nu v-aÈ›i bănuit niciodată de nimic, nu? - Nu, nu È™tiu. Iar minÈ›i, dai înapoi, nu, nu ne-am bănuit niciodată de nimic, de ce dracului să ne bănuim! Dacă este, bine! Dacă nu este, iarăși bine! De ce nu mai este? De ce? Adică ce, ce să ne bănuim? Iar tragi de timp, iar. De ce nu mai este, aceasta-i întrebarea. N-o mai întrerupe, o să-È›i răspundă, n-o mai întrerupe… - Știi la ce mă refer. Nu v-aÈ›i bănuit. - Adică, adică! Ce era? Ce era? Alo, domnu’ fără isterie, tu nu eÈ™ti isteric, n-o speria. N-are nici o vină, nimeni n-are nici o vină, nimeni. Doar tu! Nici măcar tu! MinÈ›i! MinÈ›i… minÈ›i… - Se vedea. Incredibil de bine. Cînd o priveai, era altfel. Cînd veneai s-o iei de aici, atunci vă vedeam eu, o scoteai cu privirea din mulÈ›ime, dintre noi. Și ea la fel. Tu eÈ™ti foarte neglijent, îl urmări cu privirea, nu, nu astăzi, apoi duse mîna È™i îi aranjă nodul la cravată, o retrase repede cînd îl văzu că-i urmăreÈ™te gestul, era ruÈ™inată, aÈ™a, în general, privirea ei te făcea altfel. Nu È™tiu… vă poleiaÈ›i unul pe celălalt. Vă poleiaÈ›i! Era fericită, găsise expresia. Se oprise o clipă, cugeta, nu-l mai privea, se uita pe gemul deschis, afară, la acoperiÈ™uri. Poate că ea a avut mai mult de poleit, continuă ea, poate că tu nu te laÈ™i poleit, te scuturi, te mănîncă pielea. Dar vă stătea bine împreună. Vocea ei era aproape rugătoare, vroia să fie crezută, dorea să-l ajute, poate el va găsi o soluÈ›ie, să-i spună tot ce-l va putea ajuta. Nimic nu-l putea ajuta. N-avea ce să-l ajute. Ãștia doi nu se vor mai apropia unul de celălalt nici dacă rămîn singuri pe tot globul, ei doi, numai ei doi, este evident asta, este evident ca un apus de soare. Doamne, fă-l să nu rămînă schilod, fă-l să uite, fă-i o lobotomie, uită, uită, trebuie să uiÈ›i… uită omule, uită! - Ce È™anse-mi dai? Ne dai… se corectă el, mie È™i ei, ce È™anse, È™tii… vreau să refac totul, îi venea să rîdă, nu-È™i găsea cuvintele, încerca să se ascundă, încerca să-È™i facă curaj, să găsească în cea din față o speranță, un fir, ceva, ceva de care să se agaÈ›e, să facă un plan, să inventeze un nod pentru firul rupt… ceva. Am să reuÈ™esc, ai să vezi! Apoi, repede, să nu-i dea timp celeilalte să se lupte cu vorbele sale, printre dinÈ›i, încet: să nu minÈ›i, te rog să nu minÈ›i… È™i o mîngîie pe față, cu degetul mare sub ochi, sprijinit de rama ochelarilor, cu degetul mic, aproape de lobul urechii. Ea-l privea uimită, ce să-i spună, te-ai băgat singură în treaba asta, singură… își auzi glasul, parcă nu era al ei, suna de departe, nefiresc: - Poate… poate, nu È™tiu… poate că sunt, sunt! Sunt È™anse! Nici una, nici una, încearcă să nu-l minÈ›i, de ce pune întrebările astea, È™tie el mai bine, È™tie că n-are nici o È™ansă, n-are! Nici ea, n-aveÈ›i, de ce-aÈ›i intrat în chestia asta, ce v-o fi venit, am văzut-o È™i pe ea, asta-i altfel, de-o lună-i mai a dracului ca oricînd, rîde tot timpul, e sarcastică, sarcasmul tău omule! vorbele tale, ai intrat în ea, încă puÈ›in È™i-or s-o zgîrie astea pe față, bravează. Poate că rămîneÈ›i amîndoi aÈ™a È™i se mai duc doi spre… - MinÈ›i! Nu ne dai nici o È™ansă, n-am nici o È™ansă! Nu-i aÈ™a? - Ce contează! ÃŽncearcă! Oho, am să încerc, habar n-ai tu cîte am să încerc. Am să încerc, spuse el cu voce tare. Tăcură. O privea altfel acum, o privea cum îl priveÈ™te de după ochelari, îi zîmbea cu cei doi dinÈ›i de sus puÈ™i pe buza de jos, nu, nu-s de È™oricel, am fost eu prea rău, sînt de castor, nu, de raton, aÈ™a! Am stabilit, de raton. Gîtul lung, i-o fi spus cineva că are un gît superb, umeri înguÈ™ti, un pic prea înguÈ™ti, nu fi rău, nu-s chiar aÈ™a de înguÈ™ti, coborî privirea, È™oldurile, aste-s prea mari, prea late, nici o È™ansă aici, coapse grele, de la talie-n jos, Rubens, nu chiar, da’ p-acolo. ÃŽi era dragă fata aceasta care pricepea atîtea, ridică mîna stîngă È™i-i mîngîie gîtul, n-o răni, ea-È™i aplecă faÈ›a-n mîna lui, obrajii bucălaÈ›i, îl privea, îi înfrunta privirea, fata asta n-a fost iubită niciodată, ea crede că rostul ei pe lume este să ajute, viaÈ›a ei, unde-o fi viaÈ›a ei? o tot mîngîia pe gît, apoi pe față, îi atinse buzele, era încurcat, trebuia să spună È™i el ceva, ce să-i spună ca să n-o mintă? De ce o fi avînd asemenea părere proastă despre ea însăși, de ce-o fi aÈ™a modestă? Nu-i modestă, are încredere în ce spune, îi este doar frică, frica aceea care ne paralizează pe toÈ›i, orășelul ei este probabil mic, cîteva străzi, un centru, două cinematografe, se È™tiu toÈ›i, nu poÈ›i să zici nimic, nu poÈ›i să faci nimic, imediat se află, intri în gura babelor, nu mai sunt babele de altădată, acum sunt mult mai rele, le-au amărît ăștia, sunt acre, mult mai acre ca de obicei, peste medie. Ea crede probabil că este urîtă, are farmecul ei, priveÈ™te lumea uimită È™i înÈ›eleaptă, prin ochelarii ăștia mari, are gust, È™tie să È™i-i aleagă. E săracă. Ar fi o comoară lîngă unul ca tine, dar tu n-ai putea sta lîngă aÈ™a ceva, tu vrei cai verzi pe pereÈ›i, ar È™ti imediat că te gîndeÈ™ti la altceva, la o alta. Ce să-i spun, ce să-i spun… - Tu ai pe cineva? Doamne, ce-o să înÈ›eleagă, nu, nu mă dau la tine, vreau doar să te cunosc, minÈ›i, minÈ›i, minÈ›i, pentru tine asta contează, contează enorm, ea clipi aprobator, încercă să o ajuÈ›i, poÈ›i să o ajuÈ›i È™i tu, aiurea, poÈ›i tu acum cel mult sa ajuÈ›i o bătrînică să treacă strada, vezi să nu faci rău. Chiar, ai pe cineva? - Da, un băiat (fireÈ™te!). E la matematică. Cu un an mai mic. El… el a făcut È™i armata. Da, l-ai cunoscut la vreo petrecere, la vreun bal al bobocilor, n-avea cu cine să danseze, precis erai rătăcită p-acolo, te-a invitat la dans, te-a condus la cămin, e drăguÈ›, nu-i ca alÈ›ii, e cuminte, probabil că È™i el este tot din provincie, ieÈ™eaÈ›i seara la filme, la teatru, da, la teatru, e minunat să-È›i vezi actorii preferaÈ›i în carne È™i oase, asta numai la BucureÈ™ti se poate petrece, aÈ›i văzut mai multe piese decît toÈ›i bucureÈ™tenii la un loc, noi venim numai la evenimente, seara avem ce face, familie, prietenii din copilărie, chestii, socoteli. Cînd faceÈ›i dragoste, puneÈ›i mult la mijloc (È™i tu pui, È™i tu pui!), era aproape un păcat, acum È™tii, nu este un păcat, dar ce efort intelectual să-È›i impui asta, ce efort! Tu conduci relaÈ›ia, sigur tu o conduci, el mai bea, sigur bea, È›i-am văzut dezamăgirea din ochi că m-ai văzut beat. O să mergeÈ›i după terminarea È™colii acasă, la tine sau la el în oraÈ™, la el probabil, căsătoriÈ›i, vreo È™coală, vreun liceu agronomic, ce mulÈ›i or să-È™i dorească să înveÈ›e germana cu tine! excursii la sfîrÈ™it de săptămînă prin împrejurimi, canaste seara, la profu’ de chimie, o să vină urgent un copil, doi… Și-ai să È™tii, mereu ai să È™tii, o să fi singura din zonă care o să È™tie… înÈ›eleaptă, rar la BucureÈ™ti, ai să pleci de aici cu un vraf de cărÈ›i È™i trei piese de teatru văzute-ntr-o săptămînă, copiii, pensia… n-ai voie să faci toate astea. N-ai voie! - Și cum e? vocea-i suna iarăși spartă, seacă, răguÈ™ită, nu È™tim să punem întrebări, eu nu È™tiu, astăzi nu È™tii, acum. Ar trebui să-È›i povestească multe, mult prea multe lucruri, ca să poÈ›i înÈ›elege mai multe despre ea. ÃŽi mîngîia în continuare gîtul, buzele, o mîngîia absent, faÈ›a, părul, absent, ce vrei de la ea, ce vrei? AÈ™tepta. - Cum să fie, bine. Ne înÈ›elegem bine, în vara asta o să-i cunoască pe ai mei. Bine… e bine. El tremura, era uÈ™or excitat, È™tia, È™tia de la început ce vroia, vroia demult asta, vroia de cînd o văzuse prima oară È™i ea zîmbise, zîmbise ca acum, n-ai să ai curaj, de ce să n-ai curaj, ai toate scuzele din lume, eÈ™ti beat, vrei să petreci, minÈ›i, cum mai minÈ›i tu acum… nici măcar nu e palpitant, ea vrea asta, È™i ea vrea asta, o È™tii demult… Unde? Aici È™i acum, altădată nu mai există… - E bine, îngînă, e bine. A fost primul bărbat din viaÈ›a ta? O mîngîia mai insistent acum, de parcă se înÈ›elesese deja cu ea, o privea, tremura È™i ea, cei doi dinÈ›i de sus loveau aproape imperceptibil buza de jos, ochii mari în spatele ochelarilor, atinse uÈ™or cu degetul buza aceea, dinÈ›ii, coborî mîna din nou pe gît, uÈ™or, lent, cît putea de delicat. - Nu, nu e primul, au mai fost È™i alÈ›ii. MinÈ›ea. Mai mulÈ›i… a fost È™i un pictor, minÈ›ea, minÈ›ea frumos, îl încuraja, au mai fost… Apoi se uită în ochii lui, se corectă: n-au fost aÈ™a de mulÈ›i, dar au fost cîțiva. - Asta, după ce ai venit la BucureÈ™ti? Coborî mîna de pe gîtul ei spre primul năsturel al bluzei, aproape de claviculă, era nesigur, tremura, nu reuÈ™ea să-l desfacă, ea-l ajută, împinse pieptul înainte, el înjura printre dinÈ›i, era penibil, pînă la urmă reuÈ™i, al doilea se desfăcu aproape de la sine, continuă cu al treilea, o privi, ea-i susÈ›inea privirea, se miÈ™ca încet înainte È™i înapoi, ajutîndu-l permanent. - Da, am început după ce am intrat la facultate, după… Bluza era acum desfăcută, mîinile reveniră pe gît, acum îndepărtau bluza uÈ™or, cu grijă, ea îndepărtă puÈ›in mîinile de lîngă corp, îl tot privea, acum privirea ei îl enerva, sînii erau mici È™i simetrici, cu sfîrcuri moi, de culoarea pielii. Nu È™tia ce să facă cu bluza rămasă în mîinile lui, o puse în spatele lui pe catedră, ea era uÈ™or amuzată, părea preocupat, nu È™tia cum se desface fusta, în față nu se vedea nimic. Ea rîse, rîse nervos, acum tremura toată, se întoarse cu spatele la el, era acolo un fermoar, îl desfăcu, nu se întîmplă nimic, sus în talie era un moÈ™ È™i o babă. Fusta căzu la picioarele ei, ea se aplecă grijulie, o adună de pe jos, se întoarse spre el È™i-o puse lîngă bluză. Rămase în faÈ›a lui în chiloÈ›ii albi, cu margini late, încălÈ›ată încă cu pantofii aceia negri, cocheÈ›i. Se întrebă tîmp ce-ar mai putea să se întîmple, aruncă o privire rapidă spre ușă, oricînd putea intra cineva, se întoarse spre ea, îl aÈ™tepta răbdătoare È™i mirată, îi mîngîie sînii, coborî mîinile, întîlni elasticul de la chiloÈ›i, trase de el în jos, era o situaÈ›ie caraghioasă, el nu se mai putea apleca, ar fi însemnat să coboare de pe catedră, ea rămase cu ei în vine, chicoti complice, È™i-i dădu singură jos. TotuÈ™i trebuia să coboare de pe catedră, nu-i venea, o privi detaÈ™at. ÃŽi privea sînii, claviculele delicate, umerii, talia subÈ›ire, terminată-n È™oldurile prea late, grăsuÈ›e, coapsele grele, părul pubian tuns îngrijit, undeva jos, gambele È™i pantofii. Apoi se hotărî. Coborî rapid de pe catedră, se clătină, trebuia să se sprijine de ea, ea se ferea să spună ceva, lui îi vîjîia capul, îi era dor de un antinevralgic, își recăpătă echilibrul, se uită la ea, stătea acum sprijinită de catedră în locul lui, se uita la el, la cămaÈ™a lui rebelă, la cravata ce ajungea acum pe lîngă buzunarele hainei, îi venea să rîdă, fata goală È™i băiatu-n costum, lui Manet i-ar fi plăcut scena, ar fi trebuit să-i placă, o îmbrățișă, îi mătură spatele cu mîinile, îi simÈ›ii omoplaÈ›ii, talia, ruptura din dreptul È™oldurilor, îi îmbrățișă fesele, O ridică È™i o aÈ™eză pe catedră. AÈ™a! Ea nu-l mai aÈ™teptă, se întinse singură pe catedră, stătea întinsă, tăind catedra în diagonală, cu mîinile aruncate peste cap, sînii abia se vedeau, ochelarii. Ochelarii! Se aplecă peste ea, îi scoase ochelarii, asta o deranjă, îl privea nesigură È™i mioapă, mijind ochii, el zîmbi, ăăă… să nu se spargă, o mai privi odată, se aplecă să o sărute, renunță, ce-o fi în gura lui acum… Repede, repede, își desfăcu cureaua de la pantaloni, răsuflă uÈ™urat, chiloÈ›ii, repede, repede, o trase spre el, O mîngîie uÈ™or, puÈ›in, atît cît era nevoie, nu prea era nevoie, se ridică pe vîrfuri È™i o pătrunse. Ea mîrii, apoi zîmbi, zîmbetul acela, el se miÈ™ca uÈ™or, era puÈ›in loc, uÈ™or, uÈ™or, închise ochii, sfîrcurile erau ca acele unui seismograf, mîinile lui îi cuprinseră spatele, o ridică puÈ›in, cît să-i poată prindă ceafa cu mîna stîngă, uÈ™or, uÈ™or, dinÈ›ii ei de È™oricel, ba nu, de raton, băteau sarabanda pe buza de jos, se străduia să-i placă, uÈ™or, uÈ™or. Apoi mai repede, nu aÈ™a de repede, cu grijă, îi tremurau gambele, nu mai putea sta pe vîrfuri, o întoarse pe catedră, bluza, fusta ei, fîșîiră sub ea, or să se mototolească, nu-i nimic, o protejează acum, puse un genunchi pe catedră, nu reuÈ™ea să-l ridice È™i pe celălalt, gîfîia, în sfîrÈ™it, era sus, pătrunse din nou în ea, forță, nuuu, o È›inea cu amîndouă mîinile după ceafă, încet, încet, tare, tare, grijă, ea se zbătea sub el, da, da, da! Daa! ÃŽi cuprinse spatele cu mîinile, îl trăgea peste ea, îl strîngea la piept, o sărută pe gît, era prima oară cînd o săruta, mirosea bine, parfum delicat, Dumnezeule, ăsta costă cît jumătate din bursă, de ce-o faci, de ce-o faci, animalule! Ea mîrîia, gîfîia, se zbătea, dădea din cap, e bine, e bine, îi place, uÈ™or iubito. Apoi se pierdu È™i el, o lovea cu furie, îm! îmm! îîîmm! Ușșoor iubito! ÃŽi È™optea, îi tot È™optea, ea nu auzea, îîîmm, îîmmm, ăîîmm! e bine, e binnneeee… ea nu mai È™tia nimic, era ancorată de umerii lui, muÈ™ca din umărul hainei, lui îi amorÈ›ise capul, se învîrtea totul cu el, vodca revenise pe gît, alunele, vinul… leÈ™ina. O să cadă peste ea. Ea! Ea! Dacă ar intra, dacă arrrr inntrrrraaaa… Nu! Nuu! Nnnnuuu! ÃŽÈ™i reveni, aÈ™a cum își va reveni mereu de acum încolo, o îndepărtă uÈ™or, cu atenÈ›ie, de el, trebuia să termine, să se termine. ReuÈ™i să se ridice pe coate, se opri o clipă, puÈ›in, să nu se observe, își încleÈ™tă mîinile sub fesele ei, se ridică în genunchi, o să cădem, ce mică este catedra asta, picioarele ei se înodaseră în jurul mijlocului său, stătea spînzurată de el, de mijlocul său, se miÈ™ca dezordonat, o să cădem, oo sssă cădeemmmm! Disperat, se concentră, ea nu È™tia nimic, È›inea ochii strînÈ™i, două linii negre între sprîncene È™i obraji, pumnii încleÈ™taÈ›i, aruncaÈ›i undeva peste cap, deasupra hăului de dedesubt, cambrată, picioarele înodate în jurul său, fesele în aer, îl dureau braÈ›ele, îl dureau toate, ea se răsucea ca o frînghie, intră adînc, adînc de tot în ea, È›ipa stins, aaăîîmm, aaaăăăăîîîmmm! aaaăăîmm! E… eee… bbinnnee… ee binneeee… e bine, bine, bine, bine, biinnneeee… ee… îîîmm… îîmmm! Se terminase. Se ridică în genunchi, pe catedră, cu mîinile în È™olduri, o privea, stătea cu picioarele desfăcute în jurul genunchilor săi, inertă. ÃŽncercă să coboare de-acolo, uitase că pantalonii erau pe undeva pe la glezne, ca niÈ™te lanÈ›uri, se încurcă în ei È™i se prăvăli pe parchetul de jos ca un bolovan. Căzuse pe un umăr, probabil că se È™i julise, îl ustura un cot, rămase o clipă nemiÈ™cat, apoi se răsuci, se ducea dracului costumul său, aÈ™a cum se duse dracului È™i paltonul cîndva, în birouaÈ™ul cel mic, aÈ™a mi-e mie dat mie, să mă regulez în aule universitare, îi venea să rîdă È™i să plîngă în acelaÈ™i timp, era caraghios, stătea acolo pe parchet, sprijinit în coate È™i cu fesele în praful de pe jos, se uită printre genunchi la pantofii ce tremurau pe tocurile rupte, el tremura, tremura tot, avea frisoane, transpiraÈ›ia se răcea pe el, o simÈ›ea peste tot, pe gulerul cămășii ce-i zgîria ceafa, o simÈ›ea cum se adună într-un pîrîiaÈ™ ce se scurgea pe piept, apoi pe burtă, inunîndu-i buricul. I se făcuse frig, îi era somn, îi era dor de un duÈ™. Se ridică încet, în patru labe mai întîi, înjură printre dinÈ›i, pantalonii ăștia! Or să se rupă. Se aplecă după ei, ameÈ›ea, ridică totul nesigur, reuÈ™i să se încheie, efortul îl epuiză, se sprijini de catedră. Ea stătea întinsă, își mai adunase picioarele, aÈ™a or arăta cadavrele la morgă, era È™i ea transpirată, sînii îi luceau în lumina oarbă ce pătrundea pe fereastră. ÃŽncepea să se însereze. ÃŽn geamul unei lucarne de peste stradă, soarele lucea stins È™i roÈ™u. Ea respira uÈ™or, doar nu doarme! o mîngîie pe față, ea deschise ochii, clipi des, zîmbii alintat, își reveni repede, asta-i sala seminarului de spaniolă! Panică! ÃŽntîlni privirea lui, se liniÈ™ti pentru o clipă, apoi se ridică în capul oaselor. Nici ei nu-i era mai uÈ™or. - Trebuie să ne îmbrăcăm iubito, aÈ™a ar fi mai bine. Ea se uită la el, era deja îmbrăcat, se ridică repede, căută cu privirea, chiloÈ›ii! Se uită È™i el după ei, erau pe jos, căzuseră, se aplecă să-i ridice, ameÈ›eala, vodca, alunele. - MulÈ›umesc. ÃŽi luă din mîna lui, începu să se îmbrace, parcă ar fi făcut armata, se îmbrăcă repede, se duse la fereastră, cu spatele la el È™i-È™i încheie bluza. UÈ™a se deschise brusc, se văzu un cap încadrat de niÈ™te plete rebele, un umăr È™i o mînă. ÃŽntre umăr È™i mînă, o mapă. - Ãă… scuzaÈ›i-mă. Și dispăru totul repede, se uitară unul la celălalt, ea era speriată, el îi zîmbi încurajator, la milimetru a fost, la milimetru, un minut, un minut! ÃŽncă un minut domnule călău, încă un minut! Rostise fraza cu voce tare, rîdea, ea-l privea nedumerită, era încă speriată, la ce te referi? Nimic, nu contează. Lui nu-i păsa, dar ea mai avea de stat în È™coala asta, el să plece, să doarmă, să se termine totul odată, să doarmă, să se termine… - E-n regulă? Vocea-i suna fals, nu-i purta de grijă, era cam mototolită, erau toate cam boÈ›ite pe ea, dar faÈ›a, faÈ›a-i strălucea, avea buzele umflate, ochii, ochii în spatele ochelarilor, ochii luceau, nu-i părea rău. Ce-ar fi făcut dacă i-ar fi părut rău? Dacă ar fi plîns, l-ar fi învinovățit, eventual i-ar fi spus o trăznaie, fi tatăl copiilor mei, te iubesc, rămîi cu mine, bîla, bîla… Bîrrr, să nu zică asta! Dar È™i-ar fi dorit s-o mai vadă, ea să-i tot povestească, să-l liniÈ™tească, să-l facă să uite, să uite… ce să uite? Cealaltă era departe acum, undeva prin memorie, departe. Asta-i problema, un regulat pe-o catedră È™i-ai È™i uitat-o? N-ai uitat-o, eÈ™ti doar obosit, sfîrÈ™it, ai nevoie de un pic de odihnă È™i totul o să fie la fel, la fel, la fel… Probabil că trebuie s-o conduc, e obligatoriu, este È™i asta un soi de penitență, oricînd, aÈ™ merge oriunde cu ea, oriunde, dar nu acum, nu acum. Se uită la ea, era veselă, era OK, se amuza singură de starea îmbrăcăminÈ›ii, îngîna un cîntecel, se uita după poÈ™etuță, pieptenele, puse repede ordine prin păr, se întoarse spre el amuzată: - Nu È™tiu! Habar n-am! È™i-i făcu cu ochiul. - Cînd te văd? AÈ™ vrea să te mai văd, sunt liber acum, mai stau cîteva zile prin BucureÈ™ti, vreau să ne vedem. Vorbea încet, atent. - Nu trebuie să ne mai vedem, nu neapărat… N-aÈ™ vrea, n-aÈ™ putea, ar fi ciudat, nu cred că mi-ar plăcea. Nu È™tiu. Era încurcată, se contrazicea, probabil că dorea să-l mai vadă, ce se întîmpla ? - De ce să nu ne mai vedem? N-a fost bine? È™i arătă spre catedră. N-a fost bine, repetă stins pentru el. Ea se uită speriată, el nu înÈ›elegea nimic, a înÈ›eles greÈ™it, a fost formidabil, a fost mai mult decît spera, dar nu asta-i problema, nu asta… - A fost bine, a fost extraordinar, se uita la el implorîndu-l aproape, să înÈ›eleagă, nu, nu asta-i problema! Am viaÈ›a mea, alta decît a ta. Alta! Am un om lîngă mine, sunt a ăluia, nici asta n-ar fi problema, dar tu ai de alergat după umbra ta, nu te pot ajuta, nimeni nu te poate ajuta. Iubitule, el tresări, ar fi pierdere de vreme, o să stăm È™i o să discutăm despre ea, orice-am face, o să discutăm despre ea È™i-apoi o să… tăcu, arătînd spre catedră. Dar a fost bine, n-am crezut că poate fi atît de bine, pricepe! - De ce ai făcut-o? È™i arătă iar spre catedră, îl amuza gestul, de data asta-l È™arjase, ea zîmbise. Durerea îl săgetă, È™i cu ea avea o expresie, un eufemism favorit, n-ai uitat-o, n-ai uitat-o, cabotinule, de ce te miri! I se împăienjeniseră ochii, îi venea să plîngă, habar n-avea de ce, de milă, nu, nu de milă, de oboseală, de sfîrÈ™eală, de toate cîte se adunaseră. Aprinse o È›igară, ajuta, o privi sperînd să nu se vadă că nu-l interesa răspunsul ei. - Am vrut, am dorit să È™tiu, am dorit-o de mult, de cînd te-am văzut atunci, în iarnă, cînd o căutai È™i cînd glumeai pe seama tuturor, cînd o făceai să strălucească. Dar nu puteam să iau ce era al ei. Nici tu nu m-ai fi băgat în seamă. Atunci n-ai fi băgat în seamă pe nimeni. - Dar È™i acum sunt al ei. Chiar, È™i acum mai era al ei. - Nu mai eÈ™ti al ei, te minÈ›i, nu mai eÈ™ti al nimănui, nu poÈ›i fi nici al meu. Nu vreau să fi al meu. Ea ar fi vrut să continue, o opri cu un gest, nu mai era nevoie, ea răsuflă uÈ™urată, lui îi era rău, avea nevoie de aer, de ea… de ea… - Hai să mergem. Ea dădu din cap înÈ›elegătoare, ieÈ™iră din sala aceea, repede, ca niÈ™te borfaÈ™i. Coborau scările, la un moment dat ea se opri, se uită lung la el, ochii aceia prin ochelarii cu rame mari, respiră adînc, aruncă È›igara, o aÈ™tepta, era deja preocupat, căminul ei era în GrozăveÈ™ti, cum s-o ajunge acolo? Jos, în holul cu statuia lui Eminescu, se opriră unul în faÈ›a celuilalt, nehotărîți, încordaÈ›i, obosiÈ›i, frămîntaÈ›i. El o privea stins, apatic, cu gîndul la drumurile pe care le mai avea de făcut. Ea tremura, își muÈ™ca buzele, spuse: - Eu mai rămîn. Mai am cîte ceva de rezolvat, mai stau. - Te aÈ™tept. O spuse mecanic, fără nici-un fel de convingere, resemnat. - Nu vreau asta, trebuie să mai trec È™i pe la o mătușă, să sun acasă, să le spun cît am luat. MinÈ›ea. El n-o contrazise, dacă ar fi contrazis-o acum rezistenÈ›a ei s-ar fi prăbuÈ™it, probabil că ar fi reuÈ™it s-o ameÈ›ească, se pricepea la aÈ™a ceva, de cele mai multe ori îi reuÈ™ea, ar fi învăluit-o cu vorbele sale, ar fi inventat o lume mititică, doar pentru ea, ar fi răsplătit-o pentru ziua ce se tot scurgea, pentru că-l făcuse să uite, ar fi desenat lumea aceea pentru ea, ar fi făcut-o poate să strălucească, dar era sfîrÈ™it, ea avea dreptate, o pierdea, o pierdea pentru todeauna, n-aveau nici o È™ansă, totul era pierdere de vreme de acum încolo. - Cum vrei, era uÈ™urat, va dormi, se va odihni, îi va fi mai bine. Se despărÈ›iră la mijlocul culoarului întunecos, el țîșni spre ieÈ™ire, avizierul, trecu pe lîngă Eminescu, panseluÈ›ele, scările, afară, lumină, strada pustie, umbre lungi, se va însera curînd. Dumnezeule, colÈ›ul unde ne pupam, aici ne-am întîlnit de cîteva ori, veneam unul spre celălalt, ne-am întîlnit aici, rîdeam, vezi cum ne găsim noi fără să ne spunem nimic, vezi, nu sunt atît de necesare cuvintele, se poate È™i aÈ™a, să mergi unul spre celălalt, să fi sigur că ai să-l întîlneÈ™ti, fără emoÈ›ii, aÈ™a simplu, aici, vizavi de ambasada ElveÈ›iei, colÈ› cu Pictor Verona. Bulevardul era plin, intră într-o zonă plină de tărăbuÈ›e, chioÈ™curi, terase, cărÈ›i, È›igări, băuturi, ziare, plete, bere, patiserie, tricouri, blugi, păpuÈ™i, umbrele, lume, hoÈ›i de buzunare, rokeri, metroul, lume, lume, un malaxor uriaÈ™ sub soarele ce asfinÈ›ea leneÈ™, de obicei se simÈ›ea bine în acest bazar improvizat în centrul capitalei, acum îl obosea, se mai opri buimac pe la tarabe, cumpără o carte, ce chestie, a apărut È™i asta, È›igări (să aibă mîine), se lăsa înghesuit, dus de oamenii din jurul său, nu se mai împotrivea, n-o să mai reziste multă vreme, traversă printre maÈ™ini, se auzi un fluierat, nu-l băgă în seamă, frîne, celălalt trotuar era îngust, mai liber, avea È™i pomi. Nu mai ai gaz, s-a terminat, s-a terminat de mult, gata, acasă, acasă, repede acasă. Acasă. Taxiul aproape că-l salvă, se aruncă lîngă È™ofer, următorul gînd fu să iasă rapid de-acolo, urla o muzică agresivă de taraf, È›igănească, fără perdea. Căută casetofonul, era între genunchii săi, pipăii butoanele, acesta trebuie să fie, acesta, răsuci cu furie sperînd să rămînă cu butonul în mînă, liniÈ™te, răsuflă, uÈ™urat. Șoferul îl privea surprins È™i amuzat. - Credeam că lu’ domnu’ îi place muzica. Domnu’ vine de la un chef, nu-i aÈ™a? Cînd l-am văzut pe domnu’ că face semn am pus-o special… - Domnu’ nu vine de la chef, adică vine È™i de la chef, dar lu’ domnu’ nu-i place muzica. Avea un ton de copil răzgîiat È™i căpos. Șoferul rîse din toată inima. - Și unde merge domnu’? - Acasă! - Atunci să mergem să căutăm casa lu’ domnu’! Lui aproape că-i venea să-i dea buletinul È™i să se culce. TotuÈ™i a stat de vorbă cu È™oferul, È™i-au povestit una-alta, È™oferul avea trei copii, el i-a povestit despre diplomă, ce chestie dom’le, ce chestie, È™i-au povestit despre revoluÈ›ie, È™oferul avea È™i el amintirile lui È™i un glonÈ› în picior, mi l-au scos dom’le greu, greu de tot, È™i cînd povestea asta dădea cu palmele de volan, ce m-am chinuit, mama lor de comuniÈ™ti! Da’ acum am maÈ™ina mea, am plecat de la ăștia, sunt privat, È™tiu preÈ›urile, sînt ieftin, să trăiesc È™i eu, să trăiască È™i clientu’! poate că ne mai vedem domnu’ arhitect, el zîmbi, tipul era primul necunoscut care-i spunea aÈ™a, poate că-ntr-o zi bem È™i o bere, pe mine mă găsiÈ™i mereu prin preajmă, la Romană, cînd nu sunt, întrebaÈ›i-i pe băieÈ›ii de la staÈ›ia d-acolo, întrebaÈ›i de nea Titi, toÈ›i mă È™tiu. Ajunseseră. El îi întinse banii, mulÈ›umesc domnu’, să fie într-un ceas bun! Toate cele bune È™i nu uitaÈ›i, nea Titi, da? Nu uit, nu uit, niciodată nu uit… era beat, beat de oboseală, terminat. Acasă. Se scotoci îndelung după chei, rămăseseră agățate de aÈ›ele unui buzunar, le scoase chinuitor de încet, descuie. Holul lung È™i întunecos îl întîmpină ostil, se împiedică pe întuneric de pantofii de lîngă ușă, înjură printre dinÈ›i, era să cadă, aprinse o lumină, oftă mulÈ›umit, era acasă. - A venit! era sor-sa veselă È™i curioasă. Din bucătăria plină de mirosuri promițătoare, apăru mama: - Unde-ai fost pînă la ora asta? N-ai dat nici-un semn de viață! Ce-ai făcut? Să fiu mîndră, copilu’ e arhitect? - Este, este… murmură plin de suficiență. O privi mîndru, mama, strălucea, repetă: Este! Este! Se îmbrățiÈ™ară voioÈ™i, he, he, he, ce bine era, ce bine mai era! Acum să mă chemi cînd o fi gata prima ta casă! Arhitect! - Mănînci ceva? PuÈ›i! Du-te È™i te spală, puÈ›i! Tu ai băut? Dădu din cap: ăăă… ăă… nu mănînc, nu mi-e foame, mă spăl… e apă caldă? Apoi, fără să mai aÈ™tepte răspunsul, plecă pe coridorul lung, spre baie, îngînînd teatral marÈ™ul biruinÈ›ei din Aida, lăsînd o dîră de haine în urma lui, haina, cravata, pantalonii, cămaÈ™a, un ciorap, încă unul, o batistă, pe frigider È›igările, bricheta. Apa rece a duÈ™ului îl enervă, mda, asta e, se spălă grijuliu, atent să nu uite nimic, apoi dinÈ›ii, mirosurile, gustul acela din gură, mizeria. Trecu prin bucătărie, nu sunt acasă pentru nimeni, felicitările, masa È™i dansul, mîine! Pentru nimeni! OK? Nici pentru… Nici pentru! Durerea, nu, ea nu va suna, nu va suna! PaÈ™tele mă-si! Mîine! Somnul dădu buzna, îl tăvăli, îl răsuci, îl cotropi, îl strivi, gemu, oftă, se predă, cearceaful se lipi de el ca un giulgiu, era încă ud, se È™tergea neglijent, niciodată nu făcea altfel, se înoptase, un vis ciudat veni, sosi să-l însoÈ›ească, gemu uÈ™or, plescăi, se întoarse pe partea cealaltă, respira ciudat, în ritmul tramvaielor ce zdrăngăneau pe stradă. Afară era noapte. Camera era mică, îngustă, oarecum lunguiață. Chiar lîngă ușă, noptiera È™i patul arătos, cu ladă, capitonat. Pe ladă, cîteva cărÈ›i, trei casete, un avion din oÈ›el, al bunicului È™i-un ulcior oltenesc. Pe noptieră, o cupă mică, din lemn de nuc, cucerită de tatăl său cîndva, la campionatul È™colar de fotbal. Deasupra patului, un afiÈ™. Dincolo de pat, o bibliotecă mică, cărÈ›i, albume, cîteva reviste, vreo zece discuri, printre ele, un rubik-cub È™i-un dodecaedru din tablă de aluminiu. Lîngă fereastra deschisă, o planÈ™etă pusă peste un birou micuÈ›. Agățată de planÈ™etă, o lampă plină de abÈ›ibilduri. Pe planÈ™etă, cutii cu creioane, pixuri, gume, tot felul de mărunÈ›iÈ™uri, monede, cerneală, lame, agrafe, un pres-papier, un capsator, hîrtii mîzgălite, pioneze, toate celelalte… Deasupra planÈ™etei, afiÈ™e, un desen cu cretă colorată, notiÈ›e, statuia libertății, un calendar rămas prin luna martie, John Lennon, echere, È™abloane agățate într-un cui bătut în perete. Alături, o măsuță de toaletă cu sertarul deschis, plin cu ciorapi. Cineva căutase de curînd intens prin sertar. MăsuÈ›a cu sertarul ei semăna cu burta unei vite spintecate, cu măruntaiele p-afară. Deasupra, prins în două sfori, un teanc de suluri cu desene. Alte afiÈ™e, alte desene. ÃŽn colÈ›, în spatele planÈ™etei, lîngă fereastră, aproape de rucsacul în culori de camuflaj, o elice din lemn de tec, neagră. Pe ea, fixată îngrijit, într-o ramă mică, fotografia bunicului. Dacă ar fi fost lumină, s-ar fi putut vedea privirea bunicului, mustrătoare. Dar de afară, prin geamul deschis, nu intra decît o lumină slabă, bolnavă, a becurilor din intersecÈ›ie. Abia puteai zări umbra scaunului, să nu te loveÈ™ti de el, în drum spre fereastră. Cineva intră È™i închise fereastra. Era mama. Se făcea că merge pe coate È™i genunchi printr-un tunel îngust È™i strîmt ca o capcană. Răsufla greu, Doamne, nu, nu Monte Cristo, undeva un capăt, apoi, deasupra, un capac din scînduri de lemn, un belciug, un lacăt, ce uÈ™or au cedat, se sprijini, se ridică în mîini, ieÈ™ii cu greu, nimerise în camera ei, se ridică, se scutură cu grijă, să nu dea pămînt pe covor, lume multă, nimeni nu părea să-l observe, undeva maică-sa, aÈ™teptau ca ea să apară. Nu-i spusese nimeni. Știa. Se aÈ™eză într-un fotoliu, dezinvolt, relaxat, cu picioarele aruncate înainte. Se vorbea permanent, încet, ca într-un foaier de teatru. El îi privea biblioteca, străduindu-se să localizeze volumele lor favorite… Apoi liniÈ™te. Ea intră pe uÈ™a din mahon, cu ochiuri de sticlă, batantă. Trecuseră ani, era tunsă altfel, parul negru, pînă la umeri, cărare pe mijloc, frumoasă, ochii obosiÈ›i, parcă nu era ea, era ea, nu era ea, purta o geantă ciudată pe umeri, el se ridică firesc, ceilalÈ›i tăcură, È™tia că-l privesc, se apropie de ea, îl privea speriată, să fi blînd, el zîmbi, o apucă de mînă, trecu printre toÈ›i, tremura, tremurau, se uită în urmă, în mijlocul covorului persan, chepengul din scînduri negeluite, înegrite, două balamale ruginite, belciugul. Cum de era belciugul în exterior? Afară era o noapte sumbră, în față o maÈ™ină, un jeep straniu, războinic, kaki, jegos È™i obosit, cu semicercuri desenate-n praful de pe parbriz, în spatele lor biserica, scăpase nedemolată, el era îmbrăcat într-un parpalac de piele, negru, unul cum își dorea de mult, lung pînă la glezne, în dreptul inimii, o decoraÈ›ie. O pipăii nesigur, era o cruce complicată agățată de-o panglică scămoÈ™ată. Veteran. O privi de peste maÈ™ină, era nesigură, era fiert, cheile se potriveau, urcară în jeep, nu-È™i spuneau nimic, ea se ghemui pe scaunul mortului, o sărută pe frunte, ea închise ochii, adormise… Erau pe o È™osea neagră, noaptea complice se despica în lumina farurilor, se întoarse spre ea, dormea, se întoarse spre bancheta din spate, nu era nici o banchetă, era doar un ecran negru, macabru, ca o catifea de doliu mare, pe care o haită de È™acali atacau sălbatic un bizon însîngerat. Scena era atroce. ÃŽntoarse capul repede, atent la drum. Undeva în față, departe, se zăreau vag luminile unui oraÈ™. Apăsă acceleraÈ›ia. Motorul mîrîii furios. Și atunci, pentru prima oară în viaÈ›a lui, apăsă ambreiajul È™i schimbă viteza. Se grăbea... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy