Tragedia destinului


In doua saptamani pe cand imi faceam tabietul zilnic la magazinul din centrul comunei, unde de cativa ani imi petreceam concediile, am ramas surprins de un fapt care m-a contrariat. Pe o banca de brad geluit, in fata terasei improvizate a magazinului, unde citeva mese construite din acelasi material grosolan, isi asteptau musterii, gaseam, atunci cand veneam sa-mi beau cafeaua si sa citesc ziarul, adus patronului de primul autobuz care facea legatura intre Brasov si Campulung, sau sa mai conversez cu cine se nimerea pe acolo in dorinta de a-mi mai umple timpul, o femeie tanara, imbracata in haine cernite, care o imbatrineau mult. Ma surprindeau ochii ei de caprioara haituita, mari si umezi precum si stralucirea stranie, fixati pe un punct, mereu acelasi. O gaseam mereu acolo, intr-o pozitie statuara, nesimtitoare la razele dogoritoare ale soarelui de august sau la sfichiuirile salbatice ale averselor montane. Nu vorbea cu nimeni, era transpusa in alta lume in alta dimensiune si nu dadea nici un semn de perceptie la ceea ce o inconjura. Privea pierduta punctul ei fara ca vreun muschi sa-i tresalte pe fata, apoi, cu o precizie de ornic, se ridica brusc, se intorcea cu fata catre terasa si indiferent ca era cineva acolo sau nu, intreba:
-Cat e ceasul?-si singura isi raspundea-e trei, trebuie sa dau copiilor de mancare, apoi se intorcea si pleca catre liziera padurii ce acoperea coasta molcoma a muntelui unde privise pana atunci. In ziua aceea, asa cum obisnuiam, am ajuns la terasa, mi-am comandat cafeaua si asteptam ziarul care era studiat de cineva mai matinal decat mine. M-am asezat comod in scaun rezemandu-ma de spatar si priveam casele risipite pe coastele domoale ale muntelui, cu largime intre ele incat vecinii erau la un kilometru unul de altul. Peretii semeti de stanca ai Bucegilor si ai Pietrii Craiului, strajuiau depresiunea impadurita, tintata ici si colo cu poieni si pasuni alpine.
O voce ma trezi din contemplare:
-Poftim ziarul, domnule, m-am uitat si eu oleaca sa mai vad ce si cum mai e in lumea asta.
Am tresarit din meditatie, privirea mi-a trecut pe deasupra femeii impietrite pe banca si m-am intors catre cel care-mi vorbea. Era un mosnegut mic de stat, imbracat dupa datina, cu cioareci albi de dimie taraneasca peste care ii cadea camasa lunga pana la genunchi incinsa de un chimir lat de piele tintuita in nituri de arama lucitoare, pe cap purta o palarie mocaneasca cu boruri scurte, sub care-i sclipeau doi ochi vioi si sprintari, emanand o vioiciune de adolescent.
-Multumesc, i-am zis luand ziarul din mana lui, dar nu vrei sa stai cu mine la masa sau mai esti cu cineva?
-Da'pai domnule draga, is numai cu mine, bag'sama nu ajunge?
Simteam in raspunsul lui o ironie amara dar si un respect nedisimulat. Eram decis ca astazi sa renunt la studiul pesei in favoarea unei conversatii care se anunta fructuasa.
-Pai atunci, asaza-te langa mine si spune-mi ce servesti?
-Da'pai, domnule draga, de o avea Gheorghe o tuica d'aia buna de la Rucar, oi bea un toi de nu, nu, ca nu-mi spurc eu gatul cu altceva.
Am dat sa ma ridic dar el mi-a luat-o inainte, zicandu-mi:
-Stai matale frumos jos pe scaun ca ma duc eu, pe mine nu ma pacaleste sa-mi dea rachiu da'la moiceni, facut din te miri ce, talica nu ai "esperenta"tuicii, ai alte alea.
I-am intins o suta de mii si l-am urmarit cu privirea pana a intrat in locanta.