În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros și podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi berbeci năpârliți, trei vaci fără picioare și un armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn și vopsit cu pensula verde. Dar era galben și culoarea asta micșorează seriozitatea lucrurilor și nu sperie pe nimeni și au luat-o florile pentru ele.
Și mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnișoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu șase petice croite frumos, cred că s-a înșelat când a trebuit să-i puie și ochii, greșind cutia ochilor de urs și luând dintr-o altă cutie doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat; ursul nostru din pod se uita cu blândețe.
Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi și ajunsese atât de stricător încât am fost nevoit să-l pun deoparte în singurătate și el se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul după fața unei scurteici moștenită de la o cocoană bunică, croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă niște năravuri pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urșilor care umblă nevăzut și îngrijește în munte de copiii lui săpându-le peșteri, răsturnând iarba cât un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i și tăindu-le unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face și trece și pe la urșii de pâslă pentru copii și le dă câte un crâmpei de nărav.
Ursul nostru se nărăvise să fure și nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe și rahat. Când Tătuțu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea și golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
- Cine a mâncat ciocolata?
- U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.
- Dar cutia cu bomboane englezești?
- U`su, răspundeau fata și băiatul.
Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în brațe fugind sub canapea. L-au și bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat toată ciocolata, toată dulceața de zmeură și de chitră, caisele verzi, nucile, șerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul. Lua câte puțin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de bomboane, câțiva biscuiți și le mânca pe toate cu încetul.
Așa s-a făcut că am trimis hoțul în pod ca să-l pedepsim și să cruțăm dulciurile copiilor. Însă el fură și acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se ferește de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele și cutiile, cum le golește și cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învățase de la urs să mănânce zahăr și mielul cu părul creț și mingea. Și de la miel a învățat și mingea să pape dulceață furată, confeturi, cozonac și prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele și cutiile și sug din ele tot.
Tătuțu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el știe că trebuie să crească și lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul nițel ridicat, borcanele cu țipla nelegată pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara și să descuie dulapul.
Totuși într-o zi, Tătuțu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul și mielul vor veni cu lingurița, cu lăbuța, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuțu între borcane. Și atunci nu știu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuțul.