Revolta culorilor


Întorcându-mă astăzi de la serviciu, încuind mașina, am întors capul înspre grădina lângă care îmi las mașina. Mi s-a părut că foșnește ceva în iarbă, așa că am aruncat o privire în jur – oricum era destul de târziu, în aerul aproape lichefiat al serii în cartierul ăsta rar mai vezi pe cineva – mi-am dat repede pantofii jos și am sărit gardul. Mirosea puternic a tei, a regina nopții și peste toate plutea o senzație de verde încins, dar iarba avea, în semi-întuneric, tăișuri de sânge care mi-au dat fiori. La parter s-a aprins o lumină și atunci mi s-a părut că din iarbă cineva sau ceva schimbă rapid toate culorile curcubeului. M-am aplecat și am ridicat o pânză, având brusc sentimentul că în mâinile mele o pasăre și-a liniștit brusc zbaterea. M-am uitat instinctiv în sus, niciuna dintre ferestre nu îmi vorbea, vila aceea părea, cu excepția luminii de la parter, adormită în așteptare.
Ajunsă la mine, aruncându-mi geanta, am intrat in sufragerie și am întins pânza pe jos. Trecându-mi degetele peste vopseaua evident proaspătă, am simțit cum în brațe îmi cresc rădăcini care mă trag înspre tablou, inima a început să îmi pompeze sânge verde, genunchii lipiți de podea au început să se scurgă rubinii, până când camera s-a transformat în valuri. Deasupra mea se roteau pescăruși oranj, iar în ghivecele de gardenie au apărut colibri ale căror culori se schimbau după cum lumina – acum albastră – venită din lampa mea cu halogen le cădea pe aripi. Abia mai puteam respira, pielea mea era acum și ea albăstruie, în jurul meu liniștea se aduna în mingi cenușii care mă pândeau din colțurile camerei. Am închis ochii. În spatele pleoapelor am văzut alți ochi, verzi, străini. Chiar în clipa aceea, undeva într-o cameră a vilei de vis a vis am auzit ceva spărgându-se. Am deschis ochii, mi-am mușcat buzele, și-abia atunci am reușit să privesc tabloul. Se așezase acum cuminte sub mâinile mele: în mijlocul unei mări roșiatice se încolăceau trunchiuri albastre de copaci, păsările care mai devreme zburau prin cameră acum păreau că ies cumva prin spatele pânzei, undeva simțeam nevăzută o lacrimă. M-am ridicat tremurând, frigul coborâse incolor peste pereții mei albaștri, un miros puternic de gardenie și o briză sărată m-au făcut să deschid larg fereastra și să mă aplec peste noaptea plină de murmur.
M-am trezit când soarele a atins cușca papagalilor și aceștia au început să cânte. Altfel decât în toate diminețile, m-am întins zâmbind, am sărit din pat și am alergat la ei. Totul era la locul lui, dimineața se lungea încălzită pe frunzele copacului din față, pe geamuri și pe mobilă, vagi arome portocalii se împrăștiau o dată cu soarele pe canapele. Pe gresie, tabloul de aseară vuia albastru, culorile se întorseseră la locul lor, într-o imagine care mă legăna adormind coșmarul răzvrătit găsit în iarbă. Nu mă mai mira nimic, purtam pe față transparente amintirile tuturor culorilor din lume. Pe fereastra deschisă, am zărit în balconul de vis a vis un bărbat aplecat asupra unui șevalet.
Bătând la ușă, m-am întrebat dacă ziua aceasta este doar o continuare a celei de ieri sau cumva s-au întamplat noi începuturi în iarbă și port acum alte sunete în vârfurile degetelor. Când a deschis ușa, ochii verzi-căprui care mă întâmpinaseră aseară nu mi-au mai fost străini. Þineam în mână un început de poveste.