«Timpul este celălalt nume al lui Dumnezeu, sau poate Dumnezeu este celălalt nume al Timpului?» se întreba deseori Ovidiu Lucenko.
Nu, nu putea să fie așa.
După câte știa el, Dumnezeu este bun și milostiv, nu poate fi același cu Timpul, care pentru el era un zeu barbar, ce-i violase toate iubitele din cel mai dulce vis, visat odată la o eternitate și ceva, între o cafea turcească și un coniac albanez.
Acum era ferm convins că Timpul există și că a existat întotdeauna, era mereu prezent în el și îl purtase toată viața-n sufletul său fără să-și dea seama.
«Nu e adevărat! Eu pentru tine nu exist, doar tu exiști pentru mine!...» șopti vocea Timpului, de undeva din adâncul sufletului său.
«Întotdeauna ai existat, am dovada existenței tale!»
«Dovada existenței mele... ce dovadă poți avea? Ha-ha-ha!..» răsună, de data asta, batjocoritor vocea Timpului, rănindu-i sufletul bolnav și obosit.
«Amintirile! Amintirile sunt dovada existenței tale!» se străduia din răsputeri să rămână calm.
«Amintirile nu sunt decât ruinele veacului în care ți-ai pierdut dragostea de aproapele tău».
«Cine a fost aproapele meu?»
«Eu! Eu, am fost aproapele tău!»
«Minți! Eu mi-am iubit până și dușmanii».
«Nu! Nu te-ai iubit nici măcar pe tine însuți!».
«Am iubit caii, cocorii, mestecenii...»
«Jucării de pluș ale sufletului tău bolnav».
«Dar pruncii, pruncii pe care mi i-am dorit atât de mult?...» încerca Ovidiu să convingă vocea Timpului, că sufletul lui cunoscuse iubirea.
«Ferice de ei, vor rămâne nelumiți!» șuieră, asemeni vântului, vocea, legănându-i din ce în ce mai tare valurile sufletului.
«A nu te naște este același lucru cu a muri, iar morții... nu toți sunt fericiți».
«Nu e același lucru, cei nelumiți nu lasă amintiri în urma lor».
«În vorbele tale nu-i decât minciună!»
«Eu nu cunosc minciuna, sunt mai corect decât moartea pentru care te pregătești».
«În ce constă corectitudinea ta zeule barbar?» – gemea sufletul lui Ovidiu.
«Mușc din veacul tău, la fel cum mușc din veacul tuturor muritorilor».
«Ha-ha-ha!... râse de această dată Ovidiu. Curios sunt din ce o să muști după ce mă voi ascunde de tine?
«Unde?...»
«În neexistență!»
«Neexistența nu e un fenomen ci pur și simplu lipsa existenței. Pentru mine vei exista și după trecerea în neexistență!»
«Și din ce vei mușca atunci?»
«Din veacul ce va să vină și din amintirea despre tine...»
«Altceva nu ști decât să muști din toți și toate, zeule crud! Probabil în viața ta nu ai făcut nimănui nici un bine».
«Greșești, sunt cu mult mai bun decât crezi și tocmai mă pregătesc să-ți fac un bine».
«Pentru mine nu mai poți face nimic!»
«Te pot face fericit în drumul tău spre neexistență...»
«Nu văd cum...»
«Voi decora ultimul tău vis cu o femeie!»
«Nu, asta nu! Mai bine cu o floare...»
«De ce o floare?»
«Florile sunt cele mai sincere târfe – nu fac deosebire între fluturi»
«Ai înnebunit de tot!»
«M-a lovit aripa unui înger beat, pe drumul spre paradis»
«Ți-aș fi dat cea mai frumoasă femeie din câte au fost vreodată!»
«O știu!»
«De unde?»
«Din Grădina Edenului, se iubea cu un șarpe pe care îl hrănea cu mere otrăvite».
«Asta de unde o mai ști?»
«Știu! Eu am fost șarpele!»
Cîteva clipe în sufletul lui Ovidiu domnea liniștea, iar pe urmă, vocea timpului întrebă:
«Ce poți face cu o floare?»
«O voi boteza Maria Magdalena!»
«De ce nu CEZARA?...»

Va urma.