Ce stare poți să ai când dintr-o dată, la o întâlnire amicală, pe lângă vocea binevoitoare a persoanei întâlnite, auzi în surdină gândurile opuse sensului unei comunicări deschise? Dar câți indivizi nu au acest dublu limbaj al comunicării, prima voce și opoziția gândului. Puțini sunt cei care percep dublura însoțitoare a unui dialog. Întâlnirea dintre Angelo Maxim și Dan Rotaru era una obișnuită între student și profesorul coordonator al lucrării de licență. Pe lângă aceasta, se încadrează într-o vizită frecventă la adresa unui vechi prieten de familie. Mai adaug aici un lucru important în economia relațiilor dintre cei doi, profesorul era un prieten foarte bun cu arheologul Maxim, de mult timp îl lega o bună colaborare cu tatăl studentului său preferat. Acesta îi ducea din partea tatălui un stick cu datele siturilor arheologice din Caraș-Severin, printre care foarte bine documentate cele din Berzovia, Biniș și Mehadia. Nu știu dacă e vorba de un dar să citești în gândirea cuiva, să simți dacă-ți strânge mâna cu prietenie sau scrâșnește din dinți că i-ai ieșit în cale, momente de confuzie avea să trăiască Angelo Maxim din momentul în care realiza că accesul la gândirea cuiva era posibil. Oare cine n-ar cădea într-o stare de perplexitate, dacă e cel mai bun termen, auzind pe cineva exprimându-se în două moduri total diferite?
Într-o seară de august când strugurii încep să prindă culoare printre frunzele galben-roșiatice, pe sub bolta de vie din fața vilei profesorului Rotaru două siluete discutau despre întâlnirea de sfârșit de an, cum toate lucrurile au un sfârșit și trebuie organizat în cele mai bune condiții, fotografia unei amintiri plăcute. Siluetele aparțineau lui Angelo și Răzvan, cei mai preocupați cu festivitatea destul de costisitoare din toate punctele de vedere. S-au despărțit cu promisiunea de a strânge cât mai repede suma necesară unei petreceri ce avea să continue la restaurant. Vila profesorului Rotaru era situată pe strada Mureșului nr. 34 din Timișoara, o clădire cu două nivele și o interesantă îmbinare arhitecturală, terasa de la primul nivel era susținută de două coloane dorice, alte coloane împrejmuiau părțile laterale pe care urca liberă iedera. La intrarea în holul cu marmură neagră, destul de lung și ornamentat cu basoreliefuri din viața familiei, la doi pași de intrarea în biroul de lucru al profesorului de la parter, Angelo a fost întâmpinat de Erica, menajera de seară, o tânără pe care problemele existenței o consumaseră mai repede decât pe alte femei de vârsta ei. De la această întâmpinare avea impresia Angelo că aude în paralel cu glasul protocolar o altă voce, însă și-a zis că-s gândurile lui aiurite.
- Bună seara, doamna Erica! Mă bucur să vă revăd în această seară plăcută de vară, cred că sunteți la încheierea unei zile bune! la vederea tânărului student, reacția menajerei a fost atât de confuză încât gândurile, nu numai că i s-au întipărit pe chip, într-un mod straniu se făceau auzite: „ce dracu mai caută și plicticosul ăsta pe aici, iar îmi prelungește boșorogul programul să-l însoțesc pe nesuferitul studios”. Acum, plicticos putea fi bietul Angelo, discuțiile lor de arheologie puteau să-i pară menajerei de-a dreptul fără interes, căci ce știa femeia despre periegheză, carotaj, metoda difracției razelor X, dendrologie și alți termeni în domeniu, însă nu înțelegea de ce era catalogat nesuferit studios? Să nu-și divulge nelămurirea, s-a aplecat să-și scoată pantofii.
- Vaaaaaaaai, domnul Angelo, nu trebuie să vă descălțați, doar e destul de curată strada, vă rog! Domnul profesor a spus că sunteți așteptat de la ora 7. Din nou vocea dublă avea să-i dea bătaie de cap lui Angelo, că auzea „intră încălțat, ratatule, o să dea proasta cu mopul după tine, chiar și pe pantofi îți va da cu cremă!” Contrariat de sonorul gândurilor, studentul intră buimac în cabinetul profesorului. Acesta era cu spatele la ușă, cufundat în lectura presei, vorbea singur: „auzi cât tupeu, ce mă-sa de ministru e și ăsta?”.
- Bună seara, domnule profesor! spuse destul de încet Angelo, de fiecare dată cu timiditate în glas, fără rezultat din moment ce subiectul la zi era remanierea guvernului, atât de mediatizată în presă, și-l captase într-atât pe distinsul domn profesor. Noroc că pe ușă își vârâ capul menajera și cu glasul ei strident reuși să-și anunțe gazda de vizită, iar cu gândul să continue: „uite, Doamne ferește, cum stă dobitocul fără să spună ceva!”.
- AAAAAAAAA! Tu ești Angelo, ia loc te rog, aici unde e mai liber! Cum stai cu lucrarea de diplomă, cum ai grupat notele de subsol, biografia? Cu siguranță vocea dublă avea să vină de la interlocutor, din moment ce conținea detalii necunoscute despre tatăl său: „te-a trimis curvarul ăla, mai rămâne și el singur cu asistentele lui! Ce noroc a avut dobitocu’ la tipe de toată isprava în comparație cu proasta credulă de lângă el!” a fost o reacție vizibil forțată a bătrânului profesor, chiar nu avea chef de mutra studentului său, la o oră când urma o partidă de amor cu menajera, cel puțin intenționa asta în gând. Soția era plecată în Canada, la Ottawa, de vreo două luni cu probleme de serviciu, făcea un reportaj pentru televiziune.
- Da, am adăugat câteva date din revistele Dacia a Institutului arheologic „Vasile Pârvan”, Magazin și Histria. Toate capitolele de la ultima discuție le-am refăcut după sugestia dvs. În mare, lucrarea e terminată și v-am adus un exemplar de ultima corectură, plus acest stick cu datele siturilor. Angelo încerca să fie cât mai scurt, deja îi veneau în minte gândurile menajerei.
- Dragul meu, ce să mai zic, văd că te-ai străduit... Lucrarea e bună, se putea și mai documentată, acum rămâne așa. Chiar dacă gândurile nu erau deloc de acord cu încuviințarea: „mârlanul n-a fost în stare nici măcar de copiere, doar toată lucrarea i-a făcut-o prăpăditul ăla bătrân și scrintit!”.
- Nu, asta în niciun caz, aici nu e deloc contribuția bătrânului! se trezi într-un fel de apărare, cu glas tare, bietul student, nu știa ce voce să mai creadă.
- Cine a zis? Dragul meu, nu mă îndoiesc de râvna și talentul tău, viitor cercetător sau arheolog de prestigiu. În paralel gândul comunica altceva: „ai să descoperi că ești un individ oprit din evoluție, iar taică-tău o specie pe cale de dispariție!” în asemenea momente îi venea greu studentului să schițeze vreun gest. Fața îi devenise atât de palidă, încăperea începea să se învârtă încet cu el.
- Aș vrea un pahar cu apă, dacă nu vă supărați! ceru cu o voce stinsă studentul.
- Mooonica, hai dragă cu un pahar de apă, i s-a făcut rău băiatului! așa răgușit, ca un răgnet s-a auzit al doilea nume al menajerei, deja dublura gândului era de-a dreptul grotească „mai consultații medicale la domiciliu mai rămâne să țin, voi angaja un doctor de casă pentru situații neprevăzute!” profesorul se ridică și-i puse un pahar pe măsuță învățăcelului său, după ce în gând avea s-o muștruluiască și pe menajeră: „până vine curva asta de la fabrica de apă îmi leșină prostu’ ăsta aici!”
- Nu mai e nevoie, domnule profesor, vă mulțumesc de vizita acordată! se ridică în grabă Angelo și se îndreptă spre ușă. Mai am un drum de făcut, sper să nu ajung târziu la întâlnirea cu Sabina. I-am promis că o scot la teatru a doua oară, prima n-am reușit din cauza mașinii. În sfârșit, nu are nicio importanță acest detaliu.
- Bun, dragule, însă ai grije cu fata, orice amânare contează... Spune-i Monicăi să lase câinele liber după ce închizi poarta. Și ce câine avea bătrânul acesta care vorbea cu precipitații de fiecare dată când se grăbea, un doberman fioros de care se temeau toți trecătorii. În urma cuvintelor, adaosul inevitabil al gândurilor „e în stare prăpăditul ăsta să-i facă ceva la gloaba aia de prostituată?!” și-a făcut efectul. Așa a plecat Angelo buimac, fără nicio însoțire din partea menajerei, auzind în urma lui de data asta destul de bine: „uite și la prostănacul ăsta, nici să salute nu știe! Nu l-a învățat moșul cretin la studii că salutul e un lucru de bună creștere.”