Serbările în cinstea întoarcerii tribunului Salvius au început în prima zi cu venerarea zeiței Cybele. Pentru vulgul lacom de pâine și circ reprezentațiile populare dedicate zeiței aveau un filon ascuns și mereu preamărit. Legenda spune că iubitul zeiței, Attis, se castrase pentru a-și demonstra față de ea fidelitatea în dragoste. Considerată Magna Mater, Marea mamă a Zeilor, ea era zeița peșterilor și a pământului, protectoare a vegetației și animalelor sălbatice. Serbările se țineau în jurul templului ei, unde trona statuia de marmură a zeiței, având pe cap o coroană ce imagina un zid de cetate, ea fiind și protectoarea orașelor. Preoții cultului ei, vestiții coribanți, eunuci, conduceau procesiunea în care plebea avidă de băutură și orgii se cufunda în ritualuri orgiastice. Muzica interpretată la fluier, tobe și cimbale era acompaniată de țipetele sălbatice ale celor ce luau astfel parte la celebrarea morții și învierii lui Attis. Zeiță a fertilității și a naturii expansive, pline de viață, cultul Cybelei apărea vulgului ca singura speranță în viața de după moarte, știut fiind că zeița îl înviase pe Attis pentru a o iubi etern.
Serbările au însemnat însă și o mare cinste pentru casa senatorului Grachus. Cezarul, aflând de vitejia dovedită de Thorquinius în lupta din Britannia, a hotărât printr-un decret extraordinar să-l ridice la rangul de pretor. O funcție importantă pentru un tânăr cetățean al Romei. Semnificația titlului era de “cel ce merge înainte”. Lui Thorquinius i se recunoșteau astfel abilitățile militare și capacitatea de a conduce în luptă legiunile romane. Când Cezarul i-a dăruit în fața Senatului acest titlu onorific, senatorul Grachus și-a putut vedea visul împlinit: drumurile gloriei militare stăteau de acum larg deschise pentru fiul său. Numai Solan era tristă, fiindcă simțea că odată cu această funcție fiul ei se leagă pentru totdeauna de haina militară, de marșurile cohortelor romane pe pământuri străine, de clipa când pentru un militar granița dintre viață și moarte poate fi trecută atât de lesne doar printr-o singură lovitură de sabie.
Când Brag, însoțit de Rand, a intrat în casa senatorului Grachus, admirând salonul ornat cu statui din bronz aurit și mătăsuri scumpe, Marele Preot a realizat pentru prima dată semnificația cuvintelor Cezarului: “Oare câte dintre femeile vohiene vor mai dori să ia vreodată calea Vohului?”.
Revederea cu Solan a fost una emoționantă, chiar și pentru durii bărbați de pe Voh. Îmbrățișând-o pe Solan, Brag parcă revedea copila cu obrajii îmbujorați, care-i ieșise curajoasă înainte lui Rift cel sângeros pe plaja cuprinsă de flăcările focurilor rituale, ce serbau întoarcerea victorioasă din luptă. Rand, care se afla pentru prima oară atât de aproape de frumoasa Solan, își aminti că o iubise mereu în tăcere, neputându-se lua la întrecere cu faima lui Rift sau cu cruzimea lui Rodan, cel cu care Rift își disputase o vreme mâna acesteia.
- Brag..! Rand...! Vohienii mei dragi! îi întâmpină Solan, cu fața luminată de dorul ce zăcuse atât de mult timp ascuns în spatele amintirilor legate de oamenii de pe Voh, risipiți și neștiuți în Cetatea eternă. Cât de mult v-ați schimbat!
- Galerele și închisoarea romană au modelat astfel trupurile și chipurile noastre, Solan, îi spuse Brag, ținând-o de mână, și privind-o în ochii ei limpezi. Nu ne-au putut învinge de moarte, dar ne-au mistuit trupul și sufletul...
- Dar nu și voința! adăugă Rand.
- Am aflat de la soțul meu de edictul pe care Cezarul se pregătește să-l dea...De vestea minunată că poporul meu s-ar putea întoarce pe Voh. Liber! Apoi de faptul că vrei să-mi vorbești...
- Solan, îmi pare atât de rău de Rift...Trebuia să te văd ca să-ți povestesc de ultimele lui clipe...A fost luat într-o noapte din celulă, și dus în arenă. Acolo a pierit bunul nostru Rift! îi șopti Brag, strângându-și în pumni mânia ce i se putea citi pe față, amintindu-și de sacrilegiul săvârșit de romani cu comandantul său.
- Brag, liniștește-te! Am să-ți spun o mare taină! Rift nu a fost dus în arenă...
- Cum? De ce spui asta?
- Fiindcă el a însemnat moneda de schimb pentru căsătoria mea cu senatorul Grachus. Și pentru fiul ce i l-am dăruit acestuia mai târziu! Am preferat să-l știu pe Rift liber sub cerul nemărginit. Să nu-l mai visez biciuit și trăgând la ramele necruțătoare ale galerelor...
- Și, atunci, ce s-a întâmplat cu el?
- Oameni bine plătiți l-au scos din Roma pe o corabie, și a fost dus în Britannia. Acolo, Rift nu a putut uita rușinea robiei romane. Vitejia și curajul său și-au croit drum prin oștile celților până la funcția cea mai mare de conducere...
- Ce vrei să spui?
- Brag, Rift al meu a devenit Rufus Magnificul!
- Dar bine, am înțeles că vestitul Rufus a căzut în luptă...
- N-am mai știut nimic de el, până ce fiul meu, Thorquinius, nu a plecat sub comanda lui Plautus în expediția din Britannia. Destinul a vrut să-mi încerce inima de mamă și soție. Și m-a pus să aleg. Poate că așa a vrut Belac, și Rift a plecat înaintea mea și a fiului meu pe corabia de cleștar.
- Rift știa de fiul tău?
- Nu, nu știa, și cu toate acestea viața i-a adus față în față în ultima clipă...
Și Solan a început să-i povestească printre lacrimi lui Brag încleștarea dintre Dealurile lui Lug.
- Brag, vreau să-mi cunoști fiul! Cred că și lui i-ar place să cunoască un vohian adevărat...Până să plece în expediția din Britannia îl consideram încă un tânăr necălit pentru o astfel de înfruntare. Acum este un bărbat în toată puterea cuvântului. Uneori, când îmi vorbește cu atâta seriozitate și maturitate, nu îmi vine să cred cum și-a ascuțit timpul zilele peste trupul său tânăr.
Solan apucă clopoțelul de argint, la sunetul căruia apăru slujnica ei de încredere.
- Lavinia, spune-i lui Thorquinius că vreau să-i vorbesc!
Intrând în salon, și văzându-și mama în compania a doi străini, Thorquinius vru să se retragă.
- Fiule, nu pleca! Vreau să cunoști pe doi dintre bărbații de nădejde de pe Voh...El este Brag, Marele Preot...iar el este Rand...
Brag s-a apropiat de Thorquinius, și, punându-i mâna pe umeri, l-a privit în ochi câteva clipe.
- Are privirea ta, Solan! Acea năvalnică mare lovindu-se de stânci!
- Cezarul l-a ridicat la rangul de pretor odată cu întoarcerea victorioasă din Britannia, rosti cu mândrie Solan, mângâindu-și fiul pe tâmplele aurii.
- Mamă, ți-am spus că aș fi preferat să pier în mijlocul acelei lupte, decât să fiu onorat cu un drept pe care nu-l merit! Și care, ori de câte ori mi-amintesc de clipele acelea, îmi coboară sufletul sub faldul negru al durerii.
- La serbările ce au urmat primirii titlului de pretor a simțit pentru prima dată cum este să-ți bată inima pentru un chip frumos...continuă Solan, încercând să alunge astfel umbra de tristețe de pe chipul fiului ei.
- Mamă...! o mustră Thorquinius, un pic rușinat.
- Lasă...lasă, fiule, rușinea...! Ei sunt ca și familia mea... Acolo a cunoscut-o pe Runa...
- Runa? întrebă Brag, privind pe rând la Solan, și la Rand. Nu pare a fi un nume roman. Îmi este cunoscut...
- Nu are de unde să-ți fie cunoscut, spuse Solan. Runa este fiica magistratului Septimius Longinus.
- Mamă, tu nu ști chiar totul! interveni Thorquinius. Am aflat de la ea că magistratul Longinus îi este tutore...
- Înseamnă că vorbim despre Runa de pe Voh, nu? întrebă Brag, privindu-l pe tânăr.
- Da. Este fata lui Lasp și a Tildei, de pe Voh...
- Lasp a pierit în expediția din Caesareea, spuse Brag cu tristețe. Galera i-a fost mormânt.
- Soția sa, Tilde, a murit la puțin timp după el. Așa că Runa a fost înfiată de Longinus, adăugă Thorquinius, vădit deranjat că amintește aceste amănunte triste.
- Înseamnă că fiul tău, Solan, moștenește virtuțile lui Rift...Chiar dacă nu este sânge din sângele lui...Este viteaz, demn și, iată, iubește o fiică a Vohului...
La auzul numelui bărbatului ce îi salvase viața de la moarte, ochii tânărului împrumutară culoarea norilor cenușii de pe cer. Se întoarse spre mama sa pentru a vedea cât știau străinii de întâlnirea lui tragică cu Rift.
- Le-am povestit totul, fiule! Nu ai de ce să îți fie rușine! Tu nu ai nici o vină! Știu că acea întâmplare te va urmări întreaga viață, dar trebuie să fii tare, și să încerci să uiți!
- Mamă, cum crezi că voi putea uita bărbatul care mi-a dăruit lumina zilei următoare...? Bărbatul care a însemnat atât de mult pentru tine! Privirea lui în ultimele clipe de viață mă va urmări mereu...Nu voi ierta niciodată destinul care ne-a adus atât de aproape și nedrept de tragic unul de altul...!
- Brag, continuă Solan cu mândrie în glas, dorind să treacă peste momentul acela de încordare și durere, fiul meu nu numai că a moștenit curajul Vohului. Dar are în sânge dorul de întinderile largi de apă...Expediția din Britannia a însemnat pentru el clipa adevărului, și fără viața dusă printre corăbii și pe valuri el simte că nu are de ce trăi!
- Vezi, vezi, Solan, strămoșii noștri ne cheamă peste vremuri, și iată cum Thorquinius, fiu al civilizației romane, descoperă în el chemarea apelor primordiale. Apele lui Belac...
- Ar sacrifica viața de la Roma pentru a putea trăi liber pe Voh sau în Britannia cea bătută de valuri! Gânduri nesăbuite pentru un tânăr fără minte!
- Cezarul va da un edict...spuse Brag. Tu ce ai hotărât, Solan? Te întorci cu noi pe Voh?
- Brag, oricât de mult m-ar chema glasul stirpei noastre, nu-l pot lăsa pe Grachus singur...
- Înțeleg, murmură cu regret Brag, privind la luxul ce-i înconjura.
Solan îi ghici gândul, și punându-i mâna pe umăr îi spuse:
- Brag, nu bogăția aceasta mă ține aici! Ci datoria de soție și mamă. Rift a avut șansa să redevină liber, ajutat de Grachus. Senatorul m-a respectat și protejat mereu. Din prima zi a venirii mele în casa aceasta. Este rândul meu să-i răspund la fel. Este mult mai în vârstă decât mine, și vreau să-i fiu alături atunci când bătrânețea va fi o piatră prea grea de purtat pe umeri.
- Brag, dacă mama nu poate să-și părăsească datoria de soție, eu pot face abstracție de cea de fiu! spuse cu hotărâre Thorquinius.
- Fiule! îl mustră Solan, privindu-l aspru. Þi-am spus că nu mai vreau să aud astfel de vorbe!
- Mamă, și eu ți-am spus că voi pleca oricum din Roma! Într-un fel sau altul...De ce n-aș pleca cu vohienii tăi? Aș putea să îți țin locul pe Voh! Să aduc aminte tuturor de Rift cel de odinioară! Deși nu sunt fiul său...Dar sunt pretor, o funcție militară însemnată. Oricum, să nu te amăgești, Brag, și să-ți închipui că Cezarul va elibera așa, pur și simplu, pe vohieni, lăsându-i liberi. Va trimite odată cu ei coloni romani, însoțiți și protejați de armată. Grație funcției mele, eu pot fi cel care va conduce forța militară trimisă acolo ca un scut.
- Mai întâi, Thorquinius, îi liniști Brag entuziasmul, va trebui ca eu și Rand să aducem Cezarului comoara din mormântul lui Aonghus, de pe insula Victis.
- Acesta este prețul răscumpărării voastre? îl întrebă tânărul cu gravitate în glas și cu o privire matură.
- Da, abia după ce o vom depune la picioarele Cezarului vom putea pleca spre Voh...
- Și tu, Mare Preot, crezi că atunci, când diamantele vor lumina ca ziua nopțile Cezarului, vohienii tăi vor mai vedea curcubeul libertății?
- Ce vrei să spui? întrebă neliniștită Solan, apucându-și fiul de mână, ca pentru a-l proteja să nu spună vreo vorbă nesăbuită, scornită de mintea lui năvalnică, tânără și neștiutoare.
- Vreau să spun că eu nu am încredere în promisiunile Cezarului...Cum nu am încredere nici în vorbele celor care îi însoțesc pașii și gândurile...
- Neîncrederea vohiană! murmură Brag. Vezi, Solan, fiul tău, crescut și educat în Roma eternă, păstrează sub pojghița subțire a sufletului său de roman ceva din neîncrederea poporului tău.
- Când veți pleca spre Victis? întrebă Thorquinius.
- Mâine. Cezarul a spus că expediția va fi condusă de Lucius Verus...
- Consulul Verus... murmură Thorquinius, plimbându-și degetele prin părul bogat. Verus este omul treburilor murdare ale Cezarului. Nu este străin de complotul pus la cale de însuși Cezarul împotriva mamei sale, Agrippina, în urma căruia aceasta a murit. O știu de la unchii mei, care în drumul spre Britannia m-au învățat de cine să mă feresc și, mai ales, de ce să mă feresc în umbra palatului. Nu trebuie să aveți încredere în el! Mamă, voi vorbi cu tata! Îi voi spune că vreau să simt din nou briza mării pe obraz. Să revăd valurile și stâncile sălbatice. Brag, vă voi însoți în expediție! Cezarul nu va refuza eroului din Britannia o astfel de dorință! Vom fi trei, și vom putea să trecem mai ușor peste încercările care presimt că ne vor sta în cale...