Traversez orașul într-o căruță. S-a înserat și aerul rece îmi răcorește fața. Am privit cerul. Cu privirea am căutat stele, dar se pare că toate s-au stins. Doar jumătate de lună pe cer. M-au furat țiganii. În căruță miroase a lemn și bălegar. Văd în fundul căruței un cauciuc. Mă așez pe el și mă uit la spatele hoților, care pe durata călătoriei n-au întors capul spre mine. Probabil le era rușine. Cel care ținea hățurile era mai înalt, iar cel de lângă, mai scund. Purtau niște tricouri jegoase. Mă întreb cum de nu înghețau. Mie deja frigul îmi dă o mare bătaie de cap, pentru că am fost furat pe când aveam pe mine un tricou și o jachetă subțire. S-a întâmplat azi pe la patru. Am fost să cumpăr pop-corn și când am ieșit din magazin am simțit ceva la cap și după, am văzut negru în fața ochilor. Când m-am dezmeticit eram în căruța celor doi. La început mi-a fost frică, dar acum m-am mai liniștit. Mă gândesc cum să evadez din această căruță care gonește nebună pe străzile prost asfaltate ale orașului. Sunt chiar bucuros. Rutina zilinică poate deveni plictisitioaare, așa că o răpire din când în când face minuni. Mă scobeam în nas cu o poftă nebună. Clădirile păreau mult mai mari ca deobicei, iar oamenii mult mai mici. Mașinile ne claxonau. În timp ce una ne depășea am privit prin geamul ei și am văzut că fața șoferului este lipsită de expresivitate: palidă, buzele vânete, ochii goi ațintiți înainte, obrajii supți. O mână pe volan și una pe claxon. Toți șoferii păreau identici. Mașinile în schimb erau îngrozitoare. Farurile lor încruntate te orbeau. Radiatorul a luat forma unui zâmbet monstruos. Capota se ridica și se închidea în continu făcând un zgomot infernal. M-am ridicat de pe cauciuc și am fugit la cel care ținea hățurile avertizând-ul de primejdie. Acesta mi-a dat un cot, care m-a aruncat pe podea, fără să se întoarcă spre mine. Cei doi vorbeau puțin. Și atunci când o făceau își șopteau unu altuia la ureche. Îmi era impsoibil să aud ceva. Lovitura primită m-a speriat îngrozitor dar în același timp mi-a mai diminuat confuzia: așadar aveam de-a face cu doi oameni agresivi.
Căruța încetinește și intră în parcarea de la Kaufland. Dintr-o dată speranța libertății reapare. Mă gândeam că tot ce aveam de făcut era să țip la momentul oportun, adică atunci când un om ar fi trecut pe lângă mine. Căruța este parcată. Cei doi coboară. Cel scund ia o mână de fân din căruță și o așează în fața celor două oi înhămate care se apuc de rumegat. Cel înalt se întoarce spre mine. Își încruntă sprâncenele și-mi spune cu un glas autoritar:
- Stai aici! După care se întoarce și cei doi țigani se îndreaptă spre supermarket.
Mă așteptam să mă lege bine cu un lanț sau să rămână unul dintre ei de pază. Dar în schimb, nici o astfel de măsură de precauție nu a fost luată. Eram revoltat. Așadar un om de talia mea valorează așa puțin? Nici măcar nu merit osteneala de a fi legat la mâini sau prins în cătușe? Cumpărăturile de la Kaufland necesită mai mult efort decât propria mea supraveghere? Cât dezinters pentru pradă! Cu adevărat, mă consideram jignit, insultat cu onoarea sfârtecată. Am rămas în căruță pe cauciuc. Încercam să-mi dau seama de ce mi s-a oferit această șansă de evedare așa subit și fără nici o justificare. Poate că unul dintre ei se acundea după o mașină cu o armă încărcată, gata să tragă dacă aș fi încercat să fug. Să fie un test? Nu văd rostul. Și cum ar fi posibil ca cei doi să aibă vreo armă de foc, dacă singurele haine pe care le poartă sunt niște tricouri rupte. Poate că nu le pasă... Să fie așa de ușor să furi oameni? Pe lângă asta, dacă aș fi evadat din căruță m-aș putea duce la poliție ca să dau declarație. Þin minte chipul celor doi țigani. De asemenea dacă mă aplec puțin peste scândura din spate, pot vedea și numărul de imatriculare. Când eram gata să sar din „închisoare” îmi vine un alt gând. După câte se pare, acești doi indivizi sunt niște răpitori de excepție. Deci, dacă m-aș preface că sunt în continuare prizionerul lor, i-aș putea lovi când nu se așteaptă și astfel nu numai că mi-aș fi câștigat libertatea dar aș fi ajuns și un erou încununat de glorie, făcând societății un mare bine. N-aș mai avea grija viitorului, căci eroii nu mor niciodată. Așadar am rămas. Am îndurat frigul foarte mult timp până să apară cei doi M-am prefăcut speriat și confuz. Nu cred că s-a uitat vreunu dintre ei la mine,a așa că puținul meu zel actoriecsc a fost zadarnic. Puteam să mă strâmb la ei și tot nu cred că ar fi observat.. Nici nu eram sigur dacă știau că sunt în căruță. Cel înalt a tras de hățuri și căruța a pornit.
Alunecam pe străzi sub jumătate de lună prin Păcurari. Din câte mi-am dat seama ne îndreptam spre Bahlui. Un lucru care mi s-a părut grozav. Căci atunci când am fi fost aproape de râu tot ce aveam de făcut era să mă arunc asupra răpitorilor și să-i împing în apele zoioase și puturoase ale Bahluiului Și norocul era de partea mea, căci văd jos pe podeaua de lemn a căruței o seceră. Fără să fac vreun zgomot o ridic și o ascund între picioare încleștându-mi mâna dreaptă pe mânerul ei. Simțeam cum răbdarea din mine se risipea și în același timp încordarae creștea. Nervii suprasolicitați erau gata să explodeze și odată cu ei mâna mea dreaptă să taie în carne vie și eu, să devin erou. Din aceste vise de vitejie m-au trezit farurile roș-albastre ale unei mașini de poliție. Am văzut negru în fața ochilor. Dacă mă salva poliția nu mai eram erou ci o victimă, un om abuzat și terifiat de doi răpitori îngrozitori. Gloria le-ar fi revenit lor. Îmi venea să strig la cei doi să mâne oile mai repede. Dar m-am abținut căci firește ar fi părut foarte ciudat și aș fi atras atenția asupra secerii care ar fi putut tăia din carnea mea. Mergeam la pas și eu înebuneam. Poliția ne face semn să oprim. „La dracu, sunt salvat!” Cei doi țigani opresc și coboară. Păreau agitatți. Din mașina de poliție ies doi oameni în uniformă. Unul dintre ei cu un carnețel în mână, care părea slab și tânăr, cu o față lungueață. Se vedea că era mort de somn. Celălalt polițist era mai gras și mai în vârstă cu roșu în obraji. Părea mai zdravă. Le-a cerut celor doi țigani un foc. După ce și-a aprins țigara mi-a aruncat o privire și zâmbind mișelește le spune celor doi să aibă grijă că’s mulți hoți la ora asta pe stradă. Cei patru se salută și răpitorii se întorc la căruță iar polițiștii la mașină.
Pornim așadar. Ce-a însemnat acea privire? Ce-a însemnat acel zâmbet? De ce nu au acționat polițiștii? Nu puteam să ignor aceste întrebări care-mi bântuiau mintea. Dar eram fericit că nu am fost salvat. Visele de glorie se amestecau cu întrebările confuze pe care mi le puneam. Am strâns secera și mai tare. Mpmentul oportun se apropia. Parcă cineva îmi furase respirația. Inima se strecura printre oase dorind să iasă pe gură. Dar a rămas în gât Am strâns din dinți în timp ce traversam podul de pe Bahlui. „Acum? Acum? Nu! Acum!” Dar nu am făcut nimic. Am trecut de râu și mergeam pe șes spre pădure. Mă înjuram, mă mustram și mintea mea nu reușea să găsească cele mai scârboase insulte pentru lașitatea mea. Am mușcat din inimă și cu un urelt groaznic m-am repezit cu secera la cei doi. Furia m-a orbit. M-am trezit cu scera înfiptă în scândură fără să fi zgâriat pe vreunul dintre răpitori. Am încercat să eliberez cât mai repede arma din scândură dar cei doi au sărit speriați din căruță. Cel înalt a scos un cuțit și a tăiat hamurile oilor. Fiecare a luat în brațe câte un animal și au început să fugă spre pădure.
Am rămas singur cu secera în mână țipând la cei doi. Căruța nu se mai mișca. Priveam cum gloria mea fuge cu o oaie în brațe. Þip la țigani să-mi dea drumul. Nu mai vroiam glorie vroiam libertate. Vroiam să ies din căruță. Dar acum nu mai avea cine să-mi dea drumul!