-Unde e mama ta?

-Mama? Ce e mama?

Copilul o privea nedumerit, neînțelegând ceea ce femeia, ce-l întâlnise în fata ușilor cu pereții înalți și albi în întreba. Mama? Ce era mama? Ce însemna a avea grija de tine? Îi țintuia, din când în când, chipul brunet cu ochi albaștri, cu o privire goală, ce nu putea exprima multe; iar în brațe ținea un ursuleț maroniu, de pluș, peticit la una din mânuțe.

Făcându-i-se milă de el, femeia se întoarse și privi în jur. Nici țipenie de om. De altfel ce om normal ar sta în preajma unei astfel de instituții? Nici măcar portarul nu era la post. Era de dedus destul de repede că acel copil, cu ochi verzi și păr castaniu fusese părăsit de părinți în fața acestei instituții în care ea lucra. Femeia își aminti din nou ca băiatul o întrebase despre cuvântul “mama”. Nu putea pricepe cum de acest copil nu știa ce însemna acel cuvânt atât de folosit.

Ce putea face... Trebuia să își anunțe seful că găsise acel copil, dar ce să facă cu el în timpul acesta. Se aplecă spre el cu o privire senină și îl întrebă zâmbind:

-Eu sunt Lena. Pe tine cum te cheamă?

Strângându-și ursulețul în brațe și legănându-se de pe o parte pe alta, copilul o privi strâmb, lucru ce o izbi pe femeie din plin. Într-o clipită îi apăruse în minte motivul pentru care acel copil fusese părăsit de părinți.

-Luca! Numele meu este Luca.

-Bine, Luca, vrei sa vii cu mine? Haide, hai să îți dau ceva bun de mâncare și apoi o să stăm mai mult de vorbă. Nu-i așa că ți-e foame? Hai cu mine!

Copilul dădu din cap, iar femeia îi întinse mâna, zâmbind. Luca privi lung la mâna întinsă, iar apoi la fața zâmbitoare și, într-un târziu își întinse mânuța mică și tremurândă și o apucă pe a femeii, strângând-o cu putere.

-

-Of… alt copil pierdut de lume… Încă un suflet părăsit de șansă. Voi completa actele pentru el, voi anunța poliția să vedem dacă reușim până la urmă să îl identificăm, să îi găsim părinții. Dacă nu… dacă nu reușim nimic, va rămâne la noi. Du-l în camera 10, te rog.

Directoarea Casei de copii nr. 17 din strada Pădurea Nouă, nr. 2. Ea era cea care vorbea acum cu Lena, angajată în aceasta instituție ca educatoare. Îl întâlnise deja pe Luca, vorbise cu el, programase deja un control psihiatric pentru „bietul copil” - așa cum spusese prima data când Lena îi spusese scurta poveste, iar acum se apucase să completeze actele pentru cel mai nou locatar al acelei case de copii. Ura numele acela, însă din nefericire, multă lume îl folosea.

Lena ieșise din biroul Mirelei, căci așa se numea acea tânără domnișoară, și se îndrepta către băiatul ce stătea pe un fotoliu, în hol, privind cu atenție și uimire tavanul. Aducându-și aminte într-o clipită ce era pictat pe acel tavan, Lena zâmbi, privind la firul de viață din fața sa. Oare ce șanse erau să îi găsească părinții? Și în plus, ce șanse erau să îl primească înapoi. Îl găsise în fața unei case de copii, era absolut clar că îl părăsiseră. Se aplecă spre el, în așa fel încât să îi capteze atenția, iar apoi îl întrebă dacă îi place:

-Îngeri!

Fu singurul cuvânt pe care copilul îl scoase, ca apoi să își îndrepte privirea înapoi spre tavan. „Îl mai las un pic. E clar ca e captivat de ei…” Se așeză pe un scaun alături de el, privindu-l mai departe, cu duioșie, cum se legăna din când în când pe scaun, privind și arătând cu degetul spre tavan, fără să spună nimic. Nu avea mai mult de șase ani. Cu siguranță nu avea mai mult de șase ani.

-

-Vă mulțumim mult pentru ajutor. Dacă reușim să mai aflăm noi ceva de la el o să vă anunțăm cu siguranță. Trecuseră câteva zile de când Luca ajunsese să locuiască alături de alți doi băieți în salonul nr. 10 al acelei instituții. Hotărâseră deja să îl mute într-un salon în care să fie singur, și aceasta datorită ieșirilor pe care deja le avusese față de ceilalți copii.

Vizita psihiatrului elucidase și o problema comportamentului acestuia. „Primele indicii arată… cum să iti explic pe înțelesul tau. Denumirea uzuală pentru acest gen de afecțiune este savant idiot. Însă nu vreau să mă declar încă. Am să te rog să vii cu el mâine dimineață la clinică. Vreau ca unul din colegii mei să îl consulte. Am să vă explic atunci termenul mai pe înțelesul dumneavoastră.”

-

-Bună Luca. Eu sunt Mihai.

Bărbatul în halat alb întinsese mâna spre copilul agățat zdravăn de mâna Lenei, zâmbind binevoitor.

-Vrei să vii cu mine un pic? Să vorbim?

Lena reușise până la urmă să îl convingă să meargă cu doctorul, iar apoi plecase cu doctorița ce îi făcuse prima vizită către biroul acesteia.

-Termenul de savant idiot se refera la persoane ce excelează într-un anumit domeniu, de obicei matematică sau muzică, ignorând complet celelalte domenii. Mă refer la social, interuman, tehnic și așa mai departe. El excelează numai pe un domeniu. Va avea o minte strălucită din câte mi-am dat seama ieri, va percepe multe lucruri pe care restul oamenilor nu le percep, însă, din nefericire pentru el, va pierde multe din lucrurile pe care oamenii pe care noi îi numim normai le fac zi cu zi. Când va fi mai mare nu va avea o prietenă, mă îndoiesc că va cunoaște dragostea, va fi mai tot timpul deranjat de prezența multor oameni. Mai mult, informațiile din domeniul în care excelează, nu le vor achiziționa niciodată prin învățare – este incapabil să învețe, pur și simplu par să le știe. Nu pot răspunde niciodată la întrebări abstracte, nici măcar din domeniul lor. Dacă îl veți întreba vreodată ceva, iar după ce vă va oferi răspunsul, îl veți întreba cum de știe lucrul acela, el nu vă va putea răspunde.

-Putem deranja?

După o ora și jumătate, în care Lena vorbise cu doctorița, care de altfel o foarte bună prietenă a acesteia, colegul Dorinei revenise.

-Dorina, presimțirea ta a fost bună, însă nu pot spune decât că mă uimește complet. Nu e doar un savant idiot. Copilul acesta înțelege, interacționează cu mediul, dacă ar fi fost complet savant idiot nu mi-ar fi putut răspunde la întrebările pe care i le-am pus, nu știu… Și pentru mine a fost ceva… aș vrea… am înțeles că locuiește la dumneavoastră, adică la Casa de copii nr. 17; aș vrea… aș vrea să îi devin medic psihiatru full time, alături de tine Dorina. Vreau să îl am sub observație, e un caz foarte ciudat, curios poate. Ce vă pot spune… în mai bine de o oră, cat am stat de vorba cu el… mi-a recunoscut poate printre cele mai rare piese de muzică clasică. Însă în același timp mi-a vorbit despre dumneavoastră, despre părinții lui… Aici fac o paranteză spunând că nu îmi pot imagina ce fel de părinte nu i-ar induce copilului său definiția de mamă. Să nu spui niciodată mamă în preajma unui copil mi se pare odios. Am încercat să îi explic, curios fiind de reacția sa – am rămas eu mai uimit decât mintea sa putea rămâne. A înțeles aproape perfect. Adevărul e ca m-a băgat rău de tot în ceață. Într-un fel destul e ciudat înțelege o groază de lucruri din jurul său, însă are și acest defect, pe care l-am fi semnalat ca savant idiot. Dar așa cum am spus, mintea lui nu e afectată total…

Intrând în cabinetul doctorului, spre a-l lua pe Luca, Lena rămăsese uimită complet. Băiatul stătea în fața unei combine ascultând captivat.

-Așa l-am lăsat de când am plecat. Cât am stat aici a ascultat continuu acest CD. Asculta cât se poate de captivat, și în același timp îmi răspundea lucid, părând că parcă nu ar asculta deloc. Vă recomand să îi aduceți și în cameră, unde stă, o combină și multă muzică, în special clasică.