Vîntul spulbera orizontal răbufniri de fulgi deși, năvalnici, imaculați, cernuți cu dărnicie din rotocoalele norilor. Se pornise o ninsoare vitregă dis-de-dimineață, iar omătul se așternuse repejor în troiene pufoase cît gardul, vătuise prunii și tencuise ferestrele cu obloane groase, albe. Orizontul se topea în pîclă alburie, iar culmile munțirilor se întrezăreau ca niște umbre pe-un cearșaf. Am ieșit în pridvor, am inspirat boarea curată , mirosind a pană hiperboreeană de înger, am căscat lenevos cu gust de poamă crudă în gură și m-am pregătit să mătur neaua de pe cărare. Lîngă ușă, înfofolit în șuba lui cafenie, mițoasă, Hannibal mă privea cu ochii săi cinici, negri, mari cît măslinele punice.
- Ai pus-o de mămăligă băiete, i-am spus cu voioșie, s-a pornit viscolul, o să-ți degere epiderma gingașă învățată doar cu vipia deșertului!
Hannibal își înclină trist țeasta negricioasă, împodobită cu barbete fumurii și se cufundă într-o tăcere posacă.
Am continuat să-l hărțuiesc fără milă:
- Nu-i rost, măi țigane, să mai trecem noi munții! S-a așternut neaua în văi, ți se scufundă vitejia-n troienele cît brazii, îți lunecă pachidermele-n prăpastie și nu mai apuci să te războiești cu turmele latine!
Clipind a înțeles, rînji cu toți colții săi curați ca ivoriul, iar eu am continuat:
-Pînă-n primăvară, nu-i rost s-ajungem ante portas! De-abia atunci vei putea să-ți aduni cetele de săritori numizi din blană, să dai glas cavaleriei călare pe vînt și s-ajungi în urbe. Fiicele Sabinei te-așteaptă! O mai ții minte pe Sabina, cea care a cîștigat concursul de frumusețe acu doi ani? Sper că e tot atît de făloasă și rodnică. Hai cuceritorule, nu te fîstîci, am văzut eu cum o sorbeai din priviri!
Se așeză resemnat în pridvor, iar eu am privit peste prunii înzăpeziți:
-Cum îți spuneam stai în culcuș pînă se desprimăvărează și abia atunci pornim într-un marș triumfal...dar să fii cu băgare de seamă la manevrele șmecherului de Scipio, molohul african, că o să-ți ia urma și o să-ți cîlțuie blana dacă nu ești destul de hotărît!
Hannibal se ridică, hămăi scurt și se-ndreptă către gutuiul din fundul curții. Ridică un picior din spate și-l stropi cu sîrg la rădăcină. Aburi vălătuciți se ridicară cu repeziciune din blana lui deasă, bine periată. Amușină urmele de vulpe de pe lîngă gard, hăpăi o gură de funigei reci, pufoși, apoi întoarse botul spre mine și slobozi un lătrat pe trei note, plin de reproșuri.
-Știu băiete și mie mi-e dor de ea, dar nu e rost s-o vizităm! Nu ești dulău de sanie, s-o pornim prin nămeți, ne iau urma lupii și pîn’ să ne găsească salvamontul, ajungem în ziare, la întîmplări incredibile...hai, marș la căldură-n coteț!