agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 5184 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 7
prose [ ]
roman de amintiri 7/La Biserica

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Almalo ]

2010-04-01  | [This text should be read in romana]    | 



7

Mersul la biserică duminică dimineața era un drum lung cu miros de lămâie, apret din faină amestecat cu lavandă semi-râncedă. Dar asta numai când venea Tante Käthe Fieger din Mediaș într-o vizită neanunțată, într-un fel de armură cu valiză și ton de armată.

Era matușa mamei, verișoara bunicii, trăise toată viața la München și pe la începutul anilor ’60 metropola bavareză, datorită demonstrațiilor, îi devenise “prea haotică”. Ne povestea cu multe oftaturi, ce îi șifonau dantelăria pe pieptul preaplin, cum se prăpădește Germania datorită mișcărilor de stânga.

Iar tata, cu o voce morocănoasă, încerca să o întrebe, de ce s-a întors în România; unde nu era vorba de o simplă mișcare de stânga, ci era atât de stânga și dictatorială, încât mai la stânga nu se putea că ajungeai iar la dreapta. Tante Käthe îl desconsidera pe tata. Îl considera proletar, datorită originii lui dintr-o familie de muncitori de câteva generații în minele din Silezia.

Vizitele ei începeau constant cu o ceartă în trei limbi, de mă credeam într-un film indian, doar culisa era alta. Pe undeva câteva case din chirpici și paie balot semănau ca atmosferă, cineva dansa alene în inerția mâncatului, lipsit de gânduri, boabă cu boabă de porumb fiert sau corcodușe furate.

Mama nu o contrazicea pe Tante Käthe și îi spunea “Euch”, un “dvs.” arhaic, obicei adus de mama din Ardeal. Eu aveam voie să îi spun Tante, “mătușă”, dar nu aveam voie să las nimic pe farfurie sau să bag cuțitul în gură. Dacă totuși o făceam, Tante țâșnea cu un val de cuvinte prin proteza perfectă adusă și ea din Germania, se uita rece și umilitor la mama și o făcea pe ea vinovată, stâlcind o limbă săsească altoită cu accent de Bavaria, pe care eu și tata nu o înțelegeam deloc.

Tata nu înțelegea nici de ce trebuie să fie politicos cu Tante, care reprezenta ea însăși definiția nemulțumirii: “zăcea ca o balenă rănită, oftând după o tinerețe pierdută” – citez din cuvintele tatei. Românii i se păreau în tot ce făceau barbari și nedemni de a-i da vreo lecție – evident că refuza să vorbească românește –, dar uitase că ea fusese cea care se întorsese din vestul acela pe care noi îl defineam ca fiind lumea paradisiacă și plină de prea-plin din toate punctele de vedere, nepunând nimic la îndoială.

Tata, care venise abia după război în România, țara care îi salvase de multe ori viața, avea cu totul altă părere despre români. Tema despre “de schmuddlige Rumänen” , “românii îngălați”, avea să-i despartă pe veci pe Tante și Tata, discuțiile umpleau vizitele, care se terminau cum începuseră: într-o ceartă , după care Tante se clătina spre poartă cu valiza ca o ancoră, dând din cap și tâșnind vorbe pedepsitoare promițând că nu va mai reveni. Tata se bucura, iar mama tăcea cu rușinea în brațe. Mama a trăit prin lumile celorlalți, încercând să-i împace pe cei, care oricum doar împăcare nu căutau.


Mersul la Biserică era un ritual complicat, iar dacă se întâmpla să nu ajungem până pe Lutherană în ultima bătaie de clopot, atunci săptămâna ce urma era simțită de noi, într-un fel, ruptă în două.

Ne simțeam risipiți, răvășiți (nu găsesc un cuvânt potrivit, poate tu cititorule să-l porți ca mine în suflet, iar atunci scrie-mi-l pe ciorne de orice culoare și trimite-l cu poșta înceată a porumbeilor), pentru că nu trecuserăm pragul: cel al timpului, al curățirii de toate felurile și nu tranversasem Cișmigiul, căscând gura pe după tufe la animalele obosite, ce nu știau dacă noi suntem un fel de altă specie de animal sau doar niște pomi de import.

Ne veseleam, ca să nu zic că râdeam în Cișmigiu de subretele care pupau soldați pe bănci umede de roua nopților. Acele sfârșituri de săptămână par azi perfecte; atunci ne oboseau, iar de fapt împrospătau timpul, fiind praguri pe care la vremea aceea nu le percepeam. Desigur, fetele aveau flori și agrafe colorate de plastic pe cap, miroseau a ceva între naftalină și dropsuri. Erau oameni, oameni liberi duminica.
Apoi eram risipiți în gânduri pentru că la Biserica Lutherană mama și cu tata se întâlneau cu ceilalați sași, șvabi, cu diverși cunoscuți, necunoscuți veniți și ei acolo sau pe cale de-a dispărea de-acolo. În biserică lumea se mișca altfel, mirosea altfel, se îmbrăca altfel, iar de vorbit... nu pot descrie ce amestec de cuvinte era.

Iar la Catedrala Sf. Iosif, unde se ducea tata să se roage sau să gândească cum credea el, era iar cu totul altceva. Statuile îmi păreau familiare, frigul însă nu mă îndemna să vin mai des. Tata se ducea singur ultima parte de drum. Și când noi, protestantele, eram gata demult cu întâlnirea de duminică, tata nu apărea.

Slujba la Catedrala Sf. Iosif ținea mult mai mult. Iar după aceea tata “uita” să treacă pe la Lutherană. Așa zicea el, găsind mereu un motiv să nu se întâlnească cu puhoiul de lume din Ardeal, pe care nu îl înțelegea și îl obosea. Eu, care doream să mă plimb cu el, văzându-l foarte rar în rest, ani de zile nu l-am înțeles.
Într-o zi mi-a spus spășit, luând vina asupra lui: “Nu îi înțeleg, ei nu știu nimic, vorbesc numai de varză murată și foc de lemne. În lume e război, sărăcie și atâtea probleme politice, iar Luther al vostru nu v-a învățat să vedeți nici peste gard“.

Același sens, alte cuvinte duceau destul de des la certuri mai mici sau mai mari după mersul la Biserică, în duminicile când tata era în București. Mama îl apăra pe Luther, tata apăra Biserica, fiecare vorbea în felul său, nu se uitau unul la altul, dar niciunul nu lăsa de la el. Așa au trăit cincizeci de ani în lumi diferite, dar nu și-au călcat peste credință.

“A vedea mai departe de gard...” – nu prea știam ce dorea să îmi spună cu asta.

Iar când tata îl pomenea pe Luther, parcă vorbea de Diavol. Tata venea dintr-o familie de catolici convinși din Silezia și nu înțelegea de ce mai trebuie să se apuce unul să reformeze, când totul e prestabilit în numele lui Dumnezeu. Mama tăcea. Mama tăcea oricum tot timpul, iar tata explica mult și multe, mai ales vorbea din ochi și din accente, intonație. Româna lui era simpatică, și aceasta ca să nu mai explic faptul că era o limbă inventată de el după venirea sau mai bine zis “apariția” lui în București la vârsta de vreo treizeci și cinci de ani.

Expresiile lui pline de umor și incompatibilitatea de a-l spune pe “î” ducea mereu la ilaritate. Luther i-a rămas dușman garantat, până înainte de moarte, când brusc a cerut să fie trecut la protestantism ca să încapă într-un cimitir mai aproape de casă. Dar s-a trecut singur, n-a spus la nimeni, iar adeverința a păstrat-o ca pe o foaie a rușinii în sertarul în care își ascundea crucea și proteza.

A fost un catolic convins, dar a trăit după războiul despre care nu-i plăcea să amintească, liber, vesel, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima.

Zilele de duminică păreau pentru el, când mergea la biserică, un fel de corvoadă. Mama mergea la Biserică decisă, hotărâtă, citea oricum seara din Biblie, tata ascultând apoi până se făcea noapte plină, cu ochii închiși, pe canapeaua din sufrageria îngustă, având și un prosop pe ochi, Vocea Americii sau Europa Liberă. “Ochii trebuie protejați tot timpul“, spunea foarte des, “sunt cei mai importanți”.

“Omul are numai piele și ochi, asta e tot, restul organelor le îngrijește Domnul.” Tata se îngrijea peste măsură; în primul rând avea grijă să fie în siguranță. Nu plecase dupa război înapoi în Germania pentru că regiunea din care era originar revenise după Război Poloniei. Ce era bine sau rău decidea pe moment.




“Războiul a fost o călătorie a morților printre cei vii, uită-te, îi recunoști după privire”.
“De ce oamenii, când sunt liberi, se complac din nou în postura de oi limitate… și mai și plătesc pentru asta cu treizeci de ani de muncă neproductivă și plictisitoare?!

Ca oile, uite-te, îi recunoști după păr!”
Am citat din cuvintele tatei.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!