Deși nesusținută de Guvern așa cum ar trebui, libera inițiativă a început să câștige teren: filologii s-au lansat în afaceri cu mici ateliere de producție, medicii în afaceri cu terenuri agricole, agronomii în turism, hoteluri și restaurante, magicienii în medicină, inginerii în comerț en-gross și en-detaille, economiștii în activități editoriale.
Prin acest proces de continuă transformare și adaptare la noile cerințe, s-a născut și societatea comercială "Doxacom SRL", a cărei denumire s-ar traduce, mai pe românește, "Comerț făcut cu cap" și ale cărei baze au fost puse de trei tineri și inimoși ingineri, cu specializare în domeniul industriei constructoare de mașini.

În obiectul de activitate al societății au fost cuprinse, ca să fie, toate tipurile de comerț cu ridicata și cu amănuntul, de la comerțul cu combustibili, minerale și produse chimice pentru industrie, până la comerțul cu crustacee și moluște. Pentru început, însă, asociații, care sunt și directori executivi, au deschis un mic magazin cu de toate, înghesuite într-un soi de baracă metalică, printre care înota vânzătorul, pe numele mic Vasilică, de meserie strungar. Întrebați de alți foști colegi, care nu îndrăzniseră să-și deschidă o afacere cât de măruntă, cum de au reușit, asociații răspundeau invariabil:
- Greu! Trebuie cap, nene!
- Ce? E suficient să gândești, răspundea câte un invidios. Că, până acum, ne-am obișnuit să gândească alții pentru noi...

Cu o regularitate de invidiat, sosi la magazin, în jurul orei zece dimineața, primul dintre directori: îmbrăcat elegant, cu o geantă diplomat în mână, din cele cu cifru. Fără a saluta, se răsti la bietul Vasilică:
- Nici până la ora asta nu ți-ai pus ordine în lucruri?! Acum ar trebui să roiască în jur clienții. Uite, n-ai scos afară nici tăblița cu prețuri. Încă nu ți-a intrat bine în cap faptul că ești angajat la patron și nu la stat!
Inginerul luă tabla neagră, veche, recuperată dintr-o școală, o sprijini în fața magazinului și scrise cu cretă, cu litere îngroșate: "Avem oo proaspete".
- Eu plec, am o întâlnire de afaceri. Ai grijă, i se mai adresă directorul, amenințător, lui Vasilică, și ieși, grăbit, cu gândul la cafeaua de dimineață, pe care urma să o bea acasă la una din iubitele sale.
“Greu!”, se văită inginerul, dar, în același timp, își umflă pieptul ca un temerar; se vedea un fel de explorator, un Cristofor Columb al vremurilor noastre.

- După descoperirea Americii și întoarcerea lui Cristofor Columb în Spania, zice amicul Nimeni, gloria acestuia, cum era și firesc, a început să stârnească invidii în rândurile compatrioților săi. Și cum, totdeauna, după război, mulți viteji se arată, așa și după această expediție au răsărit, din pământ, din iarbă verde, o mulțime de aventurieri care mai de care mai curajoși. Contestându-i meritele renumitului navigator, ei susțineau că, de fapt, Columb n-a făcut nicio descoperire: “De vreme ce America exista, trebuia numai să te gândești să pleci într-acolo. Atât!”

La fix o jumătate de oră, de parcă ar fi acționat după un program computerizat, sosi cel de-al doilea director:
- Salut, Vasile!, strigă acesta pe un ton prietenos. Îmi place, să știi!, zise el după ce-și roti privirea prin interiorul așa-zisei prăvălii. Ești un băiat de ispravă. Voi propune în consiliul director să ți se mărească salariul.
Vasilică ștergea de zor rafturile, aranja mărfurile, în speranța că șeful se va ține de cuvânt. Patronul aruncă, apoi, o ultimă privire afară, pe tăblița cu oferte și, total schimbat, se zborși la vânzător:
- Bre, incultule, nu așa se scrie! Dacă nu știi, întreabă, că ne facem dracu' de râsu' lumii!, scuipă patronul cuvintele, ca pe niște dinți stricați, și adăugă cu creta încă un "o" lângă celelalte două... Astfel, textul deveni: "Avem ooo proaspete".
- Eu plec. Dacă întreabă cineva, sunt la bancă, zise cel de-al doilea asociat și director și părăsi incinta, îndreptându-se, cu pași hotărâți, spre barul unui grec, unde, în fiecare dimineață, își lua porția de o sută de grame de votcă, pentru a prinde mai mult curaj în afaceri.

- Cu intenția clară de a-l umili, reia Nimeni șirul ideii, un mare nobil l-a invitat pe Cristofor Columb la un ospăț pentru a-i cinsti, chipurile, victoria. Acolo s-au servit vinuri din cele mai bune, bucate din cele mai alese, dar și vorbe greu digerabile. Musafirul a tăcut un timp, apoi, ca din întâmplare, a luat un ou de pe masă și, sub pretextul unui joc de societate, i-a întrebat pe nobilii de față care dintre ei poate face ca oul să stea drept pe unul din vârfuri.

La scurt timp, în jurul orei unsprezece, sosi și ultimul asociat. Acesta văzu, încă de la început, scrisul de pe tăbliță și, obosit și nervos, după o noapte de ghinion la poker, se răzbună pe vânzător:
- Tâmpitule! "Anagramatule!" Chiar n-ai fost prezent la nicio oră de gramatică? Nu se scrie așa, mă! Dă creta aia să-ți arăt eu!
Șterse tabla cu degetele umezite în gură și, cu mâna tremurândă, așternu următoarele: "Avem oă proaspete".
După ce se descărcă nervos, cel de-al treilea director părăsi dugheana, fără un cuvânt, și se întoarse la jocul de poker, care urma să se reia în curând.

- Mulți au încercat, povestește Nimeni, dar niciunul n-a reușit. Atunci, Columb, ciocnind ușor oul la capăt, l-a făcut să rămână în echilibru pe farfurie. “Asta știam și noi!” au izbucnit strigăte de indignare. “Nici nu mă îndoiesc, a răspuns, cu ironie, navigatorul, dar vorba dumneavoastră: trebuia numai să-ți vină asta în gând. Atât!”

Vasilică uită repede cele întâmplate. Se strădui să fie cât mai amabil cu cei câțiva clienți, rătăciți, întâmplător, prin zonă și care se lăsau greu convinși să cumpere ceva.
- Scump, scump!, mormăia câte unul, după ce evalua marfa ca pe niște obiecte de muzeu, fără a o atinge.
Tocmai reușise vânzătorul să-i bage pe gât unui client o pereche de pantofi demodați, provenită din solduri de la Istanbul, când se trezi pe cap cu primul director:
- Bravo, te descurci!, îl lăudă el pe Vasilică. Ai stofă, ce mai! Însă, când dădu cu ochii de tăbliță, îl apucă damblaua: Domne, ești imbecil? Þi-am spus doar, se scrie "oo", nu "oă"! Ce e aia o-ă?
Nu termină bine de urlat, că pe ușă năvăli și al doilea director, la întrecere cu primul:
- Cine e dobitocul? Care e analfabetu'? Una spun eu, alta se face! Cine a scris "oă"?
- Vezi? Și eu i-am spus că nu e corect, că se zice "o-o"...
- Nu, domne! Eronat! "O-o-o" se zice.
- Știi ce, nu e frumos să ne certăm în fața angajaților.
- Ai dreptate. Lămurim altădată.

Seara, în consiliul director:
- Domne, noi nu suntem filologi!, zise unul din cei trei, cu înțelepciune. Noi suntem ingineri, pardon, comersanți.
- Asta nu ne scuză, zise altul. Ne facem firma de râs. Și ne pierdem clientela, dacă nu pe toată, cu certitudine categoria oamenilor școliți, că ăștia se îmbracă de la solduri. Știți bine că am mai făcut-o de oaie cu "pepsi-coale" și "popi-coarne", de ne-a aflat tot târgul și, încă, pe deasupra.
- Lasă, domne, că nici la case mari nu se stă bine cu acordul gramatical și nici cu verbul, și nici cu pluralul. N-ai auzit de primarul Care Este?, de “Poți să ai și eșecuri, poți să ai și succesuri”?, de “Pot să fie oameni care nu vorbește cu tine”?, de “Domnul prim-ministru a avut curajul să ia reforme dure, a căror... a cărui rezultat se va vedea, cu siguranță, peste un timp”?...
- Ãștia e oameni politici, domne, la ei multe e permis, dar la noi...
- Uite ce e, ca să n-o mai lungim. Eu propun ca pentru treaba asta să angajăm un grămătic, cum se spunea pe vremuri, își dădu cu părerea și al treilea asociat și ciocni un ou de birou, lăsându-l în echilibru, asemeni lui Columb.
- De acord!, se pronunțară cu toții.

Peste ceva timp, clienții puteau citi pe fatidica tăbliță: "Avem ouă foste proaspete".