Totul în jurul EI se derulează cu viteză, fără a mai avea timp să reacționeze. Cineva o ia în palmă,îi sărută plăpândele aripioare țesute parcă dintr-un fir fin de mătase, îi suflă pace peste trupul mic și neajutorat, iar apoi, cuprins de zumzetul din urechile sale, frânge inima bietei făpturi, uitând ce înseamna remușcare, o șansă la a respira aerul din suflul Domnului. Săraca ființă! nici măcar un sunet nu se aude ,iar EL, acel om, privește nepăsător cum viața trece, la propriu, prin fața ochilor săi. Ce contează? De ce să-i pese? Nu firul vieții sale se subțiaza în câteva secunde, nu EL simte fiecare capcană a timpului în câteva momente. Și ce momente! Simți cum fiecare parte din corp este slăbită, ochii nu mai văd multitudinile de culori vii ale florilor pe care EA, mica faptură, zbura mereu și își făcea culcuș pentru a simți mireasma care o introducea într-o stare de euforie nemaiîntâlnită.
Dar ce sens mai are pentru EA să deruleze astfel de imagini? De fapt, nici putere de a mai apela la memorii nu mai avea, nici măcar involuntar nu mai putea. E doar un film mut…Viața însăși e o imagine mută, o dietă fără sare și piper: dimineața râzi, după-amiaza guști din amărăciunea “ plăcintei ” prost făcută de către tine, normal , iar seara deja râzi și plângi în sinea ta, căci n-ai voie să te vaiți dacă vrei rezultate pe masură.