M-am simțit dintotdeauna pierdută. Această pierdere este labirintul, dimineața, iluzia unui oarecare început. Pierdută în centrul labirintului, în inima punctului infinit, în suplețea nopții. Și cum să vin la tine ca la un altar când mai stăteam încă agățată de mărul lui Adam și al Evei.

Copil neîndemânatic, te cațeri pe picioarele tale amorțite să îmi mângâi primul rid sângerând din pleoapa superioară. Încerci să întinzi mâna spre mine, dar ți se frânge de la cot și se atârnă groaznic, fără urmă de articulație. Nici un sunet, nici o lacrimă, doar privirea ca un vârf de lancie în ochiul de noapte suplă al căprioarei, de o disperare absolută.

Fiecare cuvânt al tău - parfum de portocal în floare, țintuit de jugulara mea cu propriii spini.