Ceștile de cafea din casa bunicii, rânduite pe raftul de sus al bufetului albastru din bucătărie, erau din porțelan alb cu buline roșii și albastre. În fiecare dimineață bunica scotea o ceașcă, o umplea cu erzaț și lapte, așezând-o pe o farfurioară, alături de o felie de pâine cu margarină, cu gem de măceșe sau cu magiun. Nu mă dădeam în vânt după niciuna dintre variante… Preferam pâinea cu brânză Liptauer presărată cu arpagic verde tocat, dar asta era o raritate ! Cafeaua (surogat) nu-mi plăcea deloc. Trebuia să stai ore în șir la coadă , la Alimentara din colț, ca să apuci un pachet de Enrilo sau Mica, din care apoi se fierbea lichidul acela negru cu gust acru-amărui care se dilua cu lapte. Nici laptele nu-mi plăcea. Dar copiii mofturoși nu aveau ce căuta în casa bunicii, așa că îmi băgam nasul în ceașcă, îmi lipeam fruntea de marginea ei și începeam să beau cu privirea concentrată spre fundul ceștii unde, ca pe un ecran magic, se derula un spectacol de animație. Pe măsură ce nivelul cafelei scădea, ieșeau la iveală niște ovale, care se lungeau sau se scurtau, se deformau, se contopeau și se separau, după cum schimbam înclinarea ceștii sau poziția capului meu. Uneori liniile alcătuiau un iepuraș, alteori un broscoi sau altă întruchipare cu ochi – o nălucă. Jocul umbrelor se încheia odată cu ultima înghițitură de erzaț. Puneam ceașca jos, îmi luam felia de pâine și o zbugheam la joacă. Deși eram destul de limbută, am păstrat tăcerea asupra acestui personaj bizar care hălăduia pe fundul ceștii, pitit sub cafeaua cu lapte, ba uneori nici măcar nu se arăta. Anii au trecut, am părăsit casa bunicii, vremurile s-au mai îndreptat, margarina a fost înlocuită cu unt, iar erzațul cu cacao sau ceai aromat, pe care nu le mai beam pe nerăsuflate, ca să scap cât mai repede de ele.

După o vreme, tot la masă fiind și jucându-mă cu o lingură de alpaca pe post de oglindă, privindu-mi chipul care-și schimba forma în funcție de înclinarea capului, am dezlegat brusc enigma „nălucii de pe fundul ceștii”. Nu fusese altceva decât oglindirea feței mele cu cei doi ochi, nasul și buzele a căror imagine se modifica după poziția ceștii și lumina care pătrundea în ea.

Deunăzi, luând de pe raft una din ceștile copilăriei, mi-am amintit de personajul enigmatic de pe fundul ceștii și de dezlegarea târzie a identității sale. Cugetarea care a venit firesc, în urma acestei rememorări, poate constitui și tâlcul relatării de față: “Nu putem să ne (re)cunoaștem pe noi înșine decât după ce vom fi golit ceașca (vieții) din care ne-a fost hărăzit să bem…Așa o fi ?