agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-31 | [This text should be read in romana] |
De la un timp, am început să simt cum dispare. Din senin, fără vreun efort anume. Se topește ca un gând rătăcit, alungat de obsesie. Niciodată nu ești conștient de unde și când apar obsesiile…
Ca să pot prelua controlul (ce gând stupid), am început negocierile și cumpărarea fracțiunilor, scurse în minute, apoi în ore: dacă aș merge două stații pe jos, aș pierde douăzeci de minute. Dacă aș urca în autobuz, aș câștiga jumătate din timp (pun în calcul și semafoarele și traficul), dar plătesc… nu e scump, dacă vorbim serios, să plătești un bilet de autobuz pentru zece minute din viață. Ceva mai scump ar fi dacă aș lua taxiul… aș combina confortul cu viteza și, oricum, câștig. Câștig timp pentru … nu mai contează pentru ce. Măresc pasul și frecvența pașilor. Ies iar cu plus. Semaforul e verde și fug ultimii metri să prind culoarea de trecere. Am trecut! Iar calculez: dacă aș fi rămas dincolo, aș fi pierdut trei minute. Dar am reușit! Am câștigat și mă simt învingător pentru ziua de azi. Făcând un calcul estimativ, am agonisit o oră… Am ajuns să fiu profesionist în agonisirea timpului, încercând să regăsesc timpul pierdut. E cea mai mare avere pe care o am și mă simt un avar, șezând pe grămada de timp (pentru că bani… tot nu am învățat să adun) și rânjesc spre mine: astăzi sunt mai bogat cu o oră! * Am reușit să trec strada, dar dincolo, mă atacă iar gândurile, agasante. Nu reușesc să le alung. Amintiri, frânturi de gânduri, proiecte… Realitatea dispare, oamenii devin umbre și gândurile domină. Mă obosesc. Refuz, ca de atâtea ori, să cad pradă și repet rugăciunea necontenit „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.” Repet rugăciunea isihastă, pentru că citisem cândva despre isihasm și importanța liniștii mentale. Nu eram sigur nici pe teorie, nici pe veridicitatea rugăciunii, dar o repetam continuu apărându-mă de mine însumi. Astăzi, mai mult ca oricând, am nevoie de un ceva, pentru că azi vidul este mai mare. Azi strig mai crâncen, dar nimeni nu aude. Oamenii merg spre ale lor, fiecare ducându-și povara sau norocul pe umeri. Și norocul, uneori, e o povară. „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.”… Așa mergeam întotdeauna grăbit spre casa când mă întorceam de la școală. Colegii de clasa lungeau drumul cu o vorbă, cu o glumă. Aruncau ocheade elevelor de la școala vecină, mai o piatră într-un câine, mai o glumă plină de duh, eh… Eu fugeam și știam de ce fug… Trebuia să văd ochii mamei… Trebuia să miros prin casă ca să văd dacă a apărut iar dușmanul. Avea mereu același miros de țuică și odată cu mirosul acela o pierdeam pe ea. Atâta timp cât ea se ascundea în bucătărie, nu mai aveam nici o șansă să-i amintesc de mine. Nici o șansă ca să pot alunga acel miros. Și atunci, apărea vidul. Hăul creștea și mă înghițea fără milă. Dispăream …până dispărea mirosul… „Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.” Apoi, apărea urletul pe care-l simțeam înăuntru. Și ura. Întâi o îndreptam împotriva mea. Ieșit pe stradă, loveam cu dușmănie copacii, zidurile cenușii, încercând să simt durerea, ca să estompez durerea interioară. Zdrobeam pumnii, până la sânge. Să mă doară. Să mă doară! Pumnii amorțiți și însângerați erau absenți. Nu participau la complotul autodistrugerii mele, rămânând străini. Durerea nu venea. Loveam până la epuizare. Așteptam ca nemernica să mă certe văzându-mă cu mâinile astea. Vroia să mi le îngrijească și să le înfășoare în cârpe albe. Știam că nu va fi așa. Ea va fi într-un miros greu de tutun și țuică și vreo câteva zile nici nu mă va vedea. Apoi să mă cuprindă cu mâinile tremurânde (a câta oară!) și să-mi spună că-i pare rău, că mă iubește. Sunt singurul ei sens în viață… „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi. Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.” Primul pumn care a zdrobit fața unui îngâmfat mi-a adus o satisfacție deosebită. A înjurat. A înjurat de mamă. Atunci, în acea fracțiune de secundă cât a parcurs pumnul către rânjetul său, toate frustrările, toată nebunia trăită seară de seară în aiureala de pe străzi, toată ura, mânia împotriva ei, împotriva mea, și-au găsit rana prin care să se scurgă în neant. Rana rânjea pe chipul lunganului, și rana era cauza tuturor nenorocirilor, era ura însăși. Așa că am dat. O dată. De două ori…cine mai știe de câte ori se ridica pumnul, cobora, încercând să omoare rânjetul, încercând să șteargă chipurile din fum și mirosul din suflet. Cineva m-a tras, m-a trântit cu fața în jos. Mai mulți au tăbărât sugrumându-mi respirația. Le simțeam greutatea. Le simțeam mirosul. Le auzeam vocile într-un amestec de sunete. Am urlat. Am urlat până la durerea în timpane. Până la epuizare. Până în neștire. Greșeală adolescentină. Mustrări la diriginte, la director. Trecerea în fața clasei de elevi. Stăteam în fața lor, jenat de pantalonii șifonați. Cămașa de un alb discutabil îmi goleau încheieturile. Unii mă priveau cu indiferență, mestecându-și guma, alții își continuau discuția. Conștiincioșii aruncau priviri acuzatoare. Eram întruchiparea răului, odraslă provenită dintr-o familie cu probleme. Un ratat și un rebut al vieții. Eram ceea ce copiii din familii bune, nu trebuie să ajungă. Eram exemplul bun pentru o pedeapsă bună. Am râs în sinea mea la ideea de a-mi scădea nota la purtare și a spăla, în semn de pedeapsă, holurile școlii o săptămână. Le-aș fi spălat și o lună, doar să nu o cheme pe ea la școală. Dar nu s-a putut. Așa scrie regulamentul: părinții trebuie să fie anunțați de orice abatere a copilului. Și eu m-am abătut destul de mult de la normele lor. * Scările blocului le urc mereu în grabă. Sacoșa cu de toate o ridic ușor, încercând să o țin departe de toată mizeria din jur. Ușa. Sun și aștept cu nerăbdare să-mi deschidă. Ea deschide și simt cum hăul dispare și zâmbetul ei mă luminează. Aș fi omorât o lume întreagă pentru zâmbetul acesta. Elena mea, cea mai frumoasă femeie din Troia, îmi ia sacoșa din mână. O deschide și caută. Știu că așteaptă să găsească și ceva pentru ea. De aceea ciocolata care-i place o ascund la fund și o urmăresc din hol cum răscolește pachetele, curios, căutând ceva de-ale gurii. Urmărind-o în comportamentul acesta copilăresc, simt că aș vrea să o strâng în brațe, să fug cu ea departe, dar mi-e frică. De cinci ani împreună, dar mi-e teamă să n-o strivesc cu brațele mele mari. Sunt stângaci în preajma-i. Ea știe și se distrează pe seama mea. Eu știu și râd împreună cu ea, dar nu pot trece peste fiorul atingerii. „Te așteptam.” Cuvintele spuse într-o doară (ea crede că e firesc să mă aștepte) au pentru mine o semnificație deosebită. Elena, crescută într-o familie normală, nu știe ce înseamnă să fii așteptat de cineva. Ea a fost mereu așteptată acasă de cei care o iubeau și protejau. De aceea Elena mea nu știe ce înseamnă să deschizi o ușă și să știi că dincolo nu te așteaptă nimeni. Că ești doar o piesă din decor. Că poți să urli și să nu te audă nimeni. Că poți să chemi și să nu vină nimeni la căpătâi. Dar, uneori, nici Elena nu reușește să-mi alunge fantomele. De undeva dinăuntrul meu simt cum mirosul înțepător mă domină și-mi paralizează gândurile. Zâmbesc, dar cu siguranță zâmbetul apare ca o grimasă, o sărut pe frunte, dar rămân departe de tot ce înseamnă gingășie, de tot ce ar fi lumină. Ariadna mea, zădarnic încerci să-mi arăți calea spre lumină. Minotaurul, ascuns în adâncurile întortocheate ale labirintului meu interior, mă devoră… „ Doamne Sfinte Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi.” Zădarnic încerc să invoc dumnezeirea. Astăzi e un timp mort, așa cum mi se întâmplă uneori, când umbre și chipuri mă fură, acoperindu-mă cu cenușa pe care eu am sperat să o fi vânturat în toate cele patru zări. Dar trecutul face parte din mine. Sau eu din el. Oricum suntem unul și același. Trecutul mă cere jertfă. Oricât de mult aș încerca să ard paginile scrise ieri, alaltăieri, acum zece ani, ele tot vor apărea odată și odată și mă vor chinui, îmi vor otrăvi suflarea și carnea până la epuizare. Până nu mă voi împăca... * După primul lungan a venit al doilea, al treilea... Ajunsesem să bat cu o sadică plăcere de a auzi, mai mult decât a simți, cum pumnul meu nu se mai zdrobește de zidurile umede și mizerabile, ci zdrobesc, lovind cu nesaț, carnea moale sau osoasă a unor tipi care nu se încadrau în normele mele morale. „Mă mamă mă, nu e bine ce faci.” Vocea-i smiorcăită mă tăia în clipele acele. Îmi venea să urlu:”Ce știi tu despre ce e bine?” Voiam să-i aduc acuze, să o jignesc, să o doară, să o doară și pe ea măcar o dată, să o strivesc sub mulțimea de cuvinte grele pe care aș fi vrut să i le spun, să o îngrop de vie sub șuvoiul de înjurături. Dar îi aruncam doar: „Ai dreptate, mamă. Nu voi mai face.” Și ea era mulțumită că m-a educat, și eu eram mulțumit când era ea mulțumită. Nu risipeam cuvintele în van. Când se știa vinovată, când știa că duhnește a băutură, mă evita. Era o înțelegere tacită între noi: eu o evitam, ea mă evita. Păstram absurd o iluzie a moralității. Ea era mama. Eu eram copilul, băiatul crescut de o mamă singură. Sărmana femeie. Sărmanul copil fără tată. Ori eram alții în celelalte clipe, când ea nu mai bea. Îmi amintesc și azi clipele pe care le peteceam împreună fără mirosul de țuică între noi. Avea zile, săptămâni când nu simțea nevoia (sau se abținea) de băutură. Și atunci o admiram pentru tot ce făcea. Vorbeam și-mi povestea din copilăria ei. Uneori, simțind că este vinovată de ceea ce se întâmplă în casă, spunea șoptit: „Încerc să nu se mai repete. Mi-e greu. Am nevoie de ajutor. Așa-i că o să mă ajuți?” Eram cel mai fericit copil în clipele acelea. O ajutam să adune mizeria din casă, sperând să arunc la gunoi și mizeria din viața noastră. Îi spuneam glume, îi povesteam întâmplări de la școală, râdeam și o făceam să râdă, în speranța că va simți nevoia să aibă în casă acea atmosferă de fericire. Dar dura puțin. Foarte puțin. La o zi, două sau trei, mă trezeam cu mirosul de țuică invadând casa. Revenea vidul… Nu am putut să înțeleg niciodată de ce atât de ușor te obișnuiești cu mizeria. Și cu răul. Mi se părea firesc să trec de la o stare la alta scurt, că nici nu reușeam să realizezi când se întâmpla. De parcă acel miros îmi trezea instinctele animalice și uitam de tot ce sunt. Ori abia atunci deveneam ceea ce sunt? Atunci, mi se părea firesc să merg în stradă pentru a-mi vărsa veninul, să fac legile mele și să-i pedepsesc pe cei care nu se supuneau. Mi se părea firesc să impun egalitatea în care credeam: toți sunt egali, indiferent de studii, de obârșie, de banii din pungă sau cămașa pe care o poartă. O impuneam fără drept de apel tuturor și cei care se credeau superiori erau pedepsiți. Mă consideram un justițiar și eram sigur că doar eu înțeleg adevăratele valori ale umanității. Ne adunam sub scara centralei termice din zonă, noi, copiii blocurilor socialiste, toate croite de același meseriaș, noi croiți de aceeași viață a certurilor pe scară, a gunoaielor aruncate de pe geam, a lipsurilor, a sticlelor de bere în care te împiedicai la orice pas. Înjuram și învățam unii de la alții ce e viața. Îmi amintesc și acum prima fată pe care am avut-o. Tot sub scară. M-a îndemnat într-o seară. Știam ce vrea. O cunoșteam din auzite. O cunoșteam vag și din vedere. Am început să tremur de emoție. Am lansat un „’zda mătii!” pentru curaj și mai mult pentru a-mi păstra prestanța de golan. Doar eu știam că e prima dată. În semiîntunericul scării, nu vedeam aproape nimic. Îi auzeam respirația. „Te apropii?” M-am apropiat, dibuind pereții. Am început să-mi deschei pantalonii, dar, împiedicat de nu știu ce, m-am trezit peste ea. Miros de corp de femeie. Îmi tremurau nările, inspirând mirosul nou, care mă învăluia ca o nebunie. Miros de parfum ieftin. Miros de transpirație. Miros de mizerie. Dar dintre toate celelalte mirosuri, unul era cunoscut, dureros de cunoscut. Tipa băuse. Respirația ei plină de vaporii de țuică mi-a amintit de bucătărie, de vocea răgușită, de ochii tulburi ai mamei. Am trântit-o fără milă. Îmi venea s-o strivesc sub greutatea mea. Și clipele care ar fi trebuit să fie mângâiere s-au transformat în clipe de tortură. Pentru ea și pentru mine. Îi strângeam sânii între palme fără milă. Îi frângeam carnea fără să-mi dau seama de putere. Încercă să plângă, dar suspină de frică, înfundat. Respiram agitat ca un animal după o fugă de dușman. Nu mai cugetam. Instinctele mi-o luase înainte și nu mai eram om. Eram fiara gata de împerechere. Dar oare există vreo fiară brută? Oare există vreun animal care să siluiască femela care poate să-i dea pui? Cine eram eu, de fapt? Plesnit de un gând aiurea, de imaginea mamei râzând la glumele mele, de clipele când eram fericiți împreună, m-am ridicat scârbit. Am scuipat, vrând să arunc prin acel scuipat veninul care-mi tulburase mintea. * Are Elena un fel al ei de a fi. Crede încă în valoarea frumuseții. Caută să folosească doar lucruri frumoase în jur. Chiar și la masă pune farfuriile de porțelan. Mănâncă elegant. Curat. Mă simt stânjenit de atâta acuratețe. M-am obișnuit, dar …mă simt străin printre aceste lucruri. Nu sunt din lumea mea. Sentimentul rătăcirii mele mă chinuiește necontenit… Elena povestește despre colega și prietena ei, despre comportamentul șefului, evenimentele zilei de muncă… vorbește puțin cam tare, fapt ce nu o caracterizează, de obicei. Are vocea copilărească, parcă uitând să se maturizeze. Așa că dacă vorbește mai tare, vocea-i devine pițigăiată. Nu mai știu când am pierdut logica întâmplărilor. La un moment dat am sesizat ca e prea multa liniște. Nu-i mai auzeam vocea. Ceasul ticăia asurzitor deasupra noastră, măcinându-ne timpul. Cât ne-o fi rămas? Cine și pentru ce ne-a distribuit aceste clipe în care avem de rătăcit? M-am uitat jenat pe sub sprâncene, pentru că nu știam dacă am lăsat cumva vreo întrebare suspendată. „Am avut o zi grea azi la muncă.” Am tentat o scuză pentru atitudinea mea taciturnă, dar și pentru lipsa bunului simț de a o asculta măcar. „Mi-am imaginat.” Ea-mi făcea jocul. Răspunse mai mult pentru sine, în încercarea de a mă crede. Ducea mecanic pâinea la gură, uitând uneori să mai guste din mâncarea ce se răcea între noi. Aș fi vrut în acele clipe să pot fi vesel, să mă pot juca cu ea. Să o iau în brațe și să dansez prin casă… De mii de ori încercam să-mi imaginez cum ar trebui să fie o familie. În serile de acasă, în care, mă aruncam în pat, respirând mirosul puternic din bucătărie, îmi construiam palate în imaginația bolnavă de copil. Duceam soția acolo: eu rege și ea regină. Și aveam o viață foarte fericită! Dar dincolo de cuvântul acesta nu știam ce să mai desenez. Mi-o imaginam pe soția-regină (avea chipul mamei) cu rochie nouă, purtând cercei și mărgele. Și mirosind a parfum. Era atât de necesar acest detaliu, încât încercam să-mi imaginez mirosul. Trebuia să fie totul curat și… dureroasă încercare de a construi un univers fericit al unei familii. Nici un matur nu reușește să conștientizeze ce ar însemna o familie fericită, ce i-ar trebui ca să fie adevărată promisiunea „până moartea ne va despărți.” Or, eu, copilul, rătăceam în meandrele unei fericiri nebuloase. Îmi aminteam toate familiile pe care le cunoșteam, le disecam și luam din fiecare parte bună, formând un puzzle nou, care trebuia să reprezinte viitoarea mea familie în care eu, stăpânul casei, să pot aduce siguranță și mâncare… Uneori lucrurile păreau absurde în jurul meu. Lumile în care trăiam se schimbau caleidoscopic. Una mi se părea ireală. Un vis nereușit. Dar oricât efort nu aș fi depus, nu puteam să înțeleg care este viața adevărată și care este visul. Elena împinse scaunul și se ridică. De la gestul ei rapid, scaunul se răsturnă cu zgomot. În tăcerea instaurată, zgomotul sună amenințător și mă trezi. M-am ridicat și eu și ap prins-o în brațe. „ Iartă-mă. Voi fi altfel mâine. Sunt obosit azi. Vino la mine în brațe.” Ea se cuibări ascultătoare. Am început să o legăn, mirosindu-i părul. Avea mereu un miros de curat. Un miros al ei. Și-l inspiram cu nările lacome, inspiram profund. Speram cumva să poată să-mi alunge mirosul ascuns în mine de ani de zile. Mirosul copilăriei și adolescenței mele. * M-am trezit, cuprins de o stare ciudată. Eram amețit. Mă durea capul. Iar în gât, o rană dureroasă mă sufoca. Am încercat să înghit și durerea m-a străpuns din gât până în creier. Mi se făcuse frică, pentru că niciodată nu am mai fost bolnav (ori nu-mi aminteam să fi fost). Nici nu-mi aminteam în ce zi sunt. Pentru orice încercare de concentrare, plăteam cu o nouă săgetare. Gol. Gol și frig. Atâta sesizam în jurul meu. Mă întrebam dacă între timp am murit. Dacă am ajuns în infern și sunt pedepsit pentru păcate. Recunoșteam pereții de un verde șters. De fapt verdele atât de demult fusese aruncat în stropi peste ziduri, încât anii și lumina au reușit să mănânce cu plăcere din tot ce era culoare. Doar amintirea mea ghicea verdele dincolo de ideea culorii obosite de pe pereți. Deci eram în camera mea. Deci pe undeva trebuie să fie mama. Am chemat-o. Așteptam să deschidă ușa și să se așeze pe marginea patului. Mi se părea atât de firesc să apară acum când aveam nevoie de ea, încât nu realizam că minutele se scurg și ușa nu se deschidea. Îmi simțeam respirația fierbinte. „Mamă!” Vocea era prea răgușită ca să poată pătrunde dincolo de ușă. Așa că am dat ușor plapuma deoparte și am lăsat picioarele pe dușumea. Brusc mă cuprinse un tremur și mi se păru imposibil să fac vreun pas. „Mamă!” dacă totuși mă aude? Nimic. Tăcere apăsătoare. Am pornit spre ușă, sprijinindu-mă de pereți. Starea mea chiar mă îngrozea, pentru că era pentru prima dată când nu mă mai simțeam stăpân pe mine. Aș fi fost de acord cu orice durere, doar să fiu lucid și sigur pe picioare. Dar exact luciditatea și siguranța îmi lipsea. Ușa scârțâi prelung. Liniște peste tot. Întâi am mers în bucătărie. Acolo o găseam de cele mai dese ori. Mirosul tern și îmbâcsit persista ca de obicei. Chiuveta plină cu vase nespălate. Sticla goală era lăsată la piciorul mesei. Am simțit o tăietură în stomac. Știam ce înseamnă asta. Încerca deseori să ascundă băutura de mine. Încerca deseori să joace un teatru ieftin, ascunzând starea de beție în care era. Dar asta se întâmpla când nu-și pierdea cu desăvârșire controlul. De altfel… Tremurând, parcă scuturat de forțe nevăzute, am mers în dormitorul ei. Ușa era întredeschisă. Dormea aruncată pe pat. Nu se dezbrăcase. Am pornit spre camera mea. Știam că era inutil să o chem. Știam că în clipele acestea nu putea să se ajute nici pe sine. Ajuns în fața ușii, privind la lumina confuză ce se cernea prin draperia uzată, mi s-a făcut iar frică să intru în cameră singur. Tremuram. Mi-am dat seama că stăteam desculț pe podea și recele dușumelii mă pătrundea ca o moarte înceată. Am pornit iarăși spre dormitorul ei. Am ajuns lângă pat și am scuturat-o de umăr. „Mamă!” Nu auzea. Vocea mea nu reușea să pătrundă dincolo de aburii alcoolului care i-au anesteziat simțurile. Nu știam ce să fac, așa că m-am strecurat ușor lângă ea și m-am lipit de corpul ei fierbinte. Cred că am adormit imediat. La un moment dat am simțit că se mișcă greoi. Am deschis ochii. Se uita străin la mine. Mi se părea că nu mă recunoaște. „Mi-e rău.” Am vorbit și nici eu nu știam dacă am făcut-o pentru a-i explica prezența mea în patul ei sau sperând că vocea mea să o trezească la realitate. Mi-am dat seama după schimbarea structurii ochilor ca revine lângă mine. „ Da ce ai?” mormăi supărată de prezența mea deranjatoare. Îmi atinse fruntea. Ardeam. „Fugi la tine, că vin acuș.” Deci trebuia să mă ridic. Sperasem să mă lase aici, în camera ei, în patul ei, să o simt aproape, prin mirosul impregnat în lenjerie. Aveam nevoie de certitudinea că nu sunt singur. M-am ridicat și am mers târându-mă spre camera mea. Perna și plapuma erau reci, așa că, învelit, am început să tremur și mai tare. Ea veni cu un termometru, scuturându-l pe drum. Mi l-a întins, spunându-mi să stau cuminte în pat că merge să-mi caute niște pastile. Încălzit, am ațipit cu termometrul subțioară. Sau mi se păru că ațipisem. Simțeam iar starea de confuzie. Lumina scursă din afară, părea de un roșu nefiresc. Iar pe lângă draperii părea că se mișcă o umbră. Era reală? Era o iluzie? Am tras plapuma peste cap, dar respirația fierbinte încingea imediat aerul și simțeam că mă sufoc. Ridicam ușor plapuma ca să intre aerul rece, dar mi se părea că prin deschizătura aceea va intra mâna umbrei și mă va duce… Imaginea unei lumi de dincolo, jocul de umbre din mintea mea înfierbântată mă speria. Voiam să o chem, dar nu cutezam să deschid gura. Am simțit aerul rece al camerei peste față. Era mama care mi-a dat jos plapuma și-mi întindea o pastilă în palmă. Îmi dădu și paharul cu apă. Lichidul rece se scurse dureros pe gât. Pastila rămase undeva blocată prin trahee. Dar nu mai conta. Important că era mama lângă mine. Vru să se ridice, dar i-am prins mâna:”Nu pleca, te rog!”. Se așeză din nou pe marginea patului. Mă mângâie pe cap. Era gestul pe care îl iubeam atât de mult. Deseori adormeam cu mâna mamei în păr. Când nu era băută, venea la căpătâiul meu. Îmi punea mâna pe cap și mă mângâia până adormeam. „Încearcă să dormi. Te va ajuta.” Puteam să dorm. Acum chiar puteam să dorm. Știam că nu mai sunt singur… Mi se păru că visasem toate astea. Elena dormea respirând liniștit. Nu, nu le visasem. Nu mai știu câți ani aveam. Eram copil. Eram speriat. Mult timp după, mi-a fost frică de camera mea. Mi se părea că umbra aceea pe care o văzusem în delirul meu se mai ascundea printre draperii. Dar mult timp după acest episod purtam o mulțumire în suflet că mama nu m-ar fi lăsat atunci singur în cameră. * Respirația Elenei mă liniștește. Ascult cum respiră. Abia auzit. O privesc. Aș vrea uneori să sufăr o amnezie și să mă trezesc așa lângă femeia aceasta de care m-aș putea îndrăgosti de fiecare dată. Ea reprezintă un fel de a fi total străin mie, diferit de ce învățasem eu. Inițial mă lăsase indiferent pentru că nu vedeam cum cele două lumi ar fi putut să devină compatibile. Ea casnică, feminină, supusă. Eu…eu o ciupercă ce a crescut în aburii otrăviți de țuică. Eu stafidit de viață și, mai ales, de propriile gânduri. Îi vedeam umărul dezgolit. Formele moi se conturau sub cearșaful care-i acoperea corpul adormit. Piciorul ieșise nerușinat din ascunziș, scoțând la iveală nudul pe care-l admiram lacom. Fără să vreau îl comparam cu acel picior care mă fascinase cândva… Era liniște în apartament. Intrasem tiptil ca să pot să-mi arunc ghiozdanul în cameră și să pot fugi iar afară la băieți. Nu voiam să o supăr pe mama, așa că încercam să nu apar în ochii ei foarte des. Rar ne vedeam, rar ne vorbeam. Rar o contraziceam. Poate pentru că-mi era frică să nu dispară și ea din viața mea. Era singura constantă, indiferent sub ce formă apărea în viață, indiferent cât de mult mă rănea uneori. Oare așa se atașează victima de călăul ei? Tâmpenii. Ea călău. Mai degrabă este propriul său călău. Și mi se face milă de proasta care, după plecarea idiotului de tată, a decăzut în halul ăsta. Sau el a fugit din cauza asta? Nu mai țineam minte. Fusese demult când am observat lipsa lui și întrebarea mea unde e tata a rămas suspendată în aer. Și singurul adevăr palpabil în lumea asta era ea. Dar unde o fi acum? Mi-am dat seama că zădarnic mă furișam, pentru că mama nu era în casă. Ori… și iar am simțit înjunghierea din stomac. Același clișeu: bucătăria – era goală. Miroseam prin casă și realizam prezența mirosului otrăvitor. M-am indispus din nou. Îmi pierise cheful de joacă, de prieteni, de viața de dincolo. Am deschis înfrigurat ușa dormitorului și m-am oprit înțepenit. Dormea într-adevăr aruncată pe pat. Dar imaginea asta îmi era destul de familiară. Altceva mă speriase și mă incitase. Se culcase atât de neglijent, încât halatul se adunase în jurul brâului și partea de jos apărea dezgolită în totalitate. Îi vedeam picioarele, dincolo de limita permisului. Iar la îmbinarea picioarelor se vedea părul pubian. Nu avea chiloți. Am vrut să fug. Dar mă uitam fascinat la formele feminine. Nu erau încă urâte. Nu era încă bătrână. Puteau să trezească la viață un bărbat. Era prima dată când priveam atât de aproape o femeie în nuditatea ei. O mângâiam cu privirea. Iar și iar parcurgeam piciorul de la gleznă în sus, până când pulpa căpăta o culoare palidă a nudității. Zărisem ce e mai sus, dar încercam să lungesc așteptarea de a îi privi și partea atât de intimă. Uitasem că e mama mea. Uitasem că sunt copilul ei. Jena dispăruse. Lumea dispăruse. Eram doar eu, bărbatul și femeia asta. Fascinație și dezgust. Se mișcă. M-am trezit brusc din nebunia în care mă aflasem. „Târfo!”, am scuipat sec și am mers ca să o învelesc. M-am apropiat de patul în care dormea și, ușor, fără să o trezesc, am tras plapuma peste nuditatea ei. Am ieșit. Voiam să fiu departe. Să mă răcoresc. Să uit. Să șterg imaginea din capul meu. Dar știam că nu voi putea să o fac. * Mă simțeam bine în ziua aceea. Am stat, ca de atâtea ori, cu băieții sub scara blocului. Bancuri, glume, povestirea experiențelor de amor. Mi-ar fi plăcut să stăm până dimineață. Nu voiam să mă întorc acasă. Dar gașca se destrămă și trebuia să merg și eu în universul meu. Fluierând ușor, am deschis cu precauție ușa. Nu știam ce voi găsi dincolo. Niciodată nu știam ce, cât și cum sunt schimbate lucrurile în casă. De data aceasta era ceva diferit. Plutea o neliniște in aer. Am simțit o apăsare în piept. Ușa s-a închis cu zgomot în urmă. Nu înțelegeam cauza neliniștii. Nu puteam să-mi explic de unde atâta fior. Bucătăria era goală. Pe aragaz nu era nici o cratiță, așa că trebuia să caut singur ceva de mâncare. Găsind în frigider o bucată de brânză, mi-am înjghebat o gustare. Cu bucata în mână, intenționam să citesc înainte de somn. Dar am intrat, după obicei, în camera mamei să văd dacă doarme sau nu. Trebuia să știu ce face. Neliniștea crescu și am înțeles ce mă neliniști atât de mult. Persista un miros nou, unul necunoscut, care aici, în camera mamei, devenea insuportabil. Mirosea înțepător a vomă, a excremente. Lângă pat era o sticlă cu dopul căzut. Am privit în penumbra camerei. Mama zăcea pe pat. Avea chipul răvășit, morbid. Pe cearșaf se vedea pata de vomă care mirosea îngrozitor. Am atins-o ușor de umăr. Nimic. Am scuturat-o mai puternic. Voiam să o văd că deschide ochii, să se ridice, schimbând lenjeria, să o ajut sa-și aerisească dormitorul. „Mamă!” Urletul meu se pierdea undeva pentru că nu-l auzeam. Desfășurarea lentă a mișcărilor mele, mă ducea cu gândul spre un vis urât când încerci să fugi, trebuie să fugi și picioarele sunt grele și te împiedici. De ce nu se ridică, așa beată să schimbăm cearșaful? De ce nu vrea să împrospătăm aerul? Gânduri, frânturi de întrebări și mai presus de orice era frica. O simțeam în aer. O simțeam dureroasă, lipicioasă și mlăștinoasă. Mă zbăteam să pot ieși, să mă pot rupe din stările de confuzie. Nu știam ce să fac. Era un comportament nou, unul neobișnuit pentru mine. Începusem să mă agit, mergând, fără rost, din dormitorul mamei în camera mea, în bucătărie și iar în dormitor. Speram să găsesc situația schimbată, să fi fost un coșmar de o fracțiune de secundă. Speram ca mișcarea să mă ajute să iau decizia cea mai potrivită. Ce să fac? Ce i s-a întâmplat? Să chem ajutor! Dar pe cine să chem? Îmi era jenă ca un ochi străin să o vadă pe ea în starea aceasta. Îmi era jenă ca cineva să simtă mirosul acesta oribil. Am deschis geamul. Aerul serii mă lovi puternic în piept. Să chem pe cineva. Să chem pe cineva! M-am repezit spre ușă și, desculț, am alergat la vecina, bătând disperat în ușă. Odată luată decizia, puterile îmi reveniră și băteam în disperare ca să văd un chip viu, să știu că moartea nu a cuprins tot universul. Femeia citi pe chipul meu că ni s-a întâmplat ceva că imediat mă urmă, fără să întrebe nimic. Sau, poate, vecinii știau mult mai multe decât îmi imaginam eu, vedeau mult mai multe decât aș fi vrut… Intră în dormitorul mamei, pe mine mă împinse afară. Ieșită în câteva clipe, poruncindu-mi să nu intru. Fugi spre apartamentul ei, iar eu mă agitam în hol. Aș fi vrut să intru, aș fi vrut să fug, aș fi vrut să urlu, să lovesc...simțeam o furie împotriva a tot și toate. Îmi venea să o pocnesc pe mama pentru că am deranjat vecina. Pentru că a trebuit să inspire și alții mirosul acesta. Pentru că au văzut-o și alții în halul acesta. Îmi era rușine. Îmi era teamă. Nu știam ce se întâmplă cu adevărat și asta mă înnebunea și mai tare. Secat de forțe, m-am așezat lângă un perete. Priveam oamenii în alb. Nici nu auzisem când veni ambulanța. Au luat-o pe mama și agitația se liniști. "Vrei să dormi la noi?" Vecina se apropie de mine. Am dat negativ din cap. Trebuia să rămân aici. Aici e locul meu. "Faci față?" Iar am dat din cap. "Vei vedea că se va face bine. Dimineață îți voi aduce vești bune. Încearcă să adormi." Și am rămas singur. Nu știu cât am stat jos. Nu puteam să mă concentrez, nu puteam să gândesc nimic. Eram pierdut într-o lume imensă. Mi se părea absurd că mi se întâmplă, că i se întâmplă. Parcurgeam pas cu pas evenimentele din ziua aceea, încercând să văd unde a fost momentul care a dărâmat-o. Încercam să înțeleg unde era greșeala mea că ea voise să evadeze și să mă lase singur. Înțelesesem că sticla care era lângă pat fusese cu un soi de otravă lichidă și ea a băut-o voluntar, vrând să se izbăvească, să fugă de tot ce era viața, de tot ce era ea, de tot ce eram eu. Mă simțeam trădat. Mi se părea că fusese atât de egoistă în decizia ei, că nu mă întrebase și pe mine dacă sunt de acord să plece, dacă vreau să rămân fără ea, dacă vreau să schimb ceva... Nebuna! Nebuna! Nebuna! O urăsc! Când poate omul să decidă astfel de lucruri? Când are dreptul să ia o decizie din asta? Am sărit în picioare și am ieșit din locul acela împuțit. Alergam pe străzi fără să știu încotro alerg. Fugeam de ea și de mine. În alergare, am izbit cu putere un trecător beat care mă înjură de toți dracii. Lovit de înjurătura bețivului, m-am întors și i-am dat un pumn. Nu mai știu dacă a reușit să mai spună ceva. Nu știu dacă s-a apărat sau a căzut imediat. Nu știu cât l-am lovit. Mi-am dat seama că loveam avid corpul secat de putere. Nu reacționa, nu se apăra. M-am ridicat scârbit de mine. Scârbit de ea. L-am lăsat în stradă, întins pe trotuar. Nu auzeam și nu vedeam nimic. Împleticind, am pornit spre casă. Dar nu am intrat. Îmi era silă să intru în putoarea aceea. Nu-l cunoșteam. Nu-mi amintesc bine chipul. Atâta știu: era beat și urât mirositor. Nu l-am visat. Nu m-am gândit la el prea mult. Parcă nici n-a existat pentru mine. Percepeam ceea ce se întâmpla ca pe un fapt firesc, un drum pe care trebuia să-l urmez. Fără gânduri sau regrete. Ciudat lucru mai e și viața asta. Încerc să-i găsesc o explicație, o logică, un sens. Încerc să pătrund dincolo de esența ei biologică. Care o fi cauza? Care o fi efectul? Prin ceea ce se întâmplă, ce a vrut să mă învețe Dumnezeu? Liberul arbitru… Unde am greșit eu drumul? Ce era dacă nu ridicam atunci pumnul să lovesc bețivul? Ar fi fost altul în locul lui? Aș fi lovit mai devreme sau mai târziu? Sau atunci a fost momentul în care am schimbat macazul și destinul meu o luă pe o nou drum? Am tot ales și de fiecare dată alegerea mea a fost greșită? Nu mai conta. Eram eu, ajuns în fața bețivului. Sau ajunsese el, mânat de destin, spre pumnul meu. Fiecare o luase pe drumul său, aparent diferit și ne-am trezit pe un drum suprapus. Legea biologicului: când două vietăți se întâlnesc pe același traseu, cel mai puternic îl devoră pe cel mai slab. Așa că eu l-am devorat… Dar nu mai eram sigur dacă el era cel devorat sau eu, datorită conștiinței, ajunsesem să fiu victima. * Poliție. Chipuri încruntate, mecanic executându-și îndatoririle. De fapt, erau niște mecanisme doar în prezența celor ca mine, pentru că dincolo de ușile deschise, îi vedeai zâmbind. Sorbeau liniștiți din cafea, povestind bancuri sau discutau despre copii, despre soții, soacre. Paradoxal. Acești oameni aveau copii. Cum li se adresau? Puteau ei, gunoierii societății să meargă acasă, scuturând de pe ei mizeria de la serviciu? Puteau aceste mașini care mânuiau atât de abil bastoanele de cauciuc să fie tandri cu iubitele, să facă amor până la epuizare, să alinte și să răsfețe? Interogatorii. În timp ce eu îi priveam încercând să-mi imaginez ce poziții acceptau acasă cu soțiile, iubitele, amantele, ei se străduiau să afle adevărul. Joc de teatru. Se știa că eu am lovit și că bețivul din stradă murise de loviturile mele. Dar chipurile încruntate doreau detalii. Ofițeri, comisari, procurori. Căutau dovezi, circumstanțe atenuante. Totul se desfășura într-o surdină pentru a îngropa cât mai adânc omul sau a încerca să salveze tânărul. Eu nu eram nici om. Nu eram nici tânărul despre care se vorbea. Eu eram inculpatul. Mai mult decât orice în acest amalgam de chipuri, voci, mirosuri, voiam să știu de mama, să aflu cum e. Știam de la vecina că se simte mai bine, că va veni în curând acasă. Voiam, dar îmi era și frică să o văd. Nu știam cum să o privesc, ce sa-i spun. Îmi era groază să mă gândesc la faptul că acum chiar va rămâne singură. Eu voi fi închis. Ea a venit peste câteva zile.Cu părul rău adunat într-o parodie de coc, cu fața încă umflată și buhăită. S-a agățat cu mâinile seci de metalul zăbrelelor, sperând să ascundă tremurul alcoolic sau…poate neputând sta încă sigur în picioare. O priveam. Era speriată. Nu știa ce să-mi spună. Nu știa dacă merit reproș sau mângâiere. De fapt nu ar fi știut să mă mângâie, așa cum niciodată nu a știut să o facă. N-o uram. De fapt, pe ea n-am urât-o niciodată. Mă uram pe mine. Uram copiii care veneau îngrijiți la școală și-și scoteau pachețelele frumos pregătite de mămicile iubitoare. Uram femeile care lăsau în urma lor dâra aceea fină de parfum, încât o simțeai până în pantaloni, trezindu-ți instinctele. Uram părul frumos îngrijit, uram tenul lor proaspăt, uram tot ce era altfel decât această femeie pe care acum o priveam ca pe o străină. În clipele acestea nu mai simțeam nimic pentru ea. Toată ura mea și toată dragostea se scursese printr-un gol pe care îl simțream în mine. Nu mai rămăsese nimic. Doar vidul. Și eram bucuros că nu mai sunt din lumea asta, că mirosul acela înțepător pe care-l purta ea după sine, îl simțeam, poate, pentru ultima dată. „Du-te acasă, mamă.” Vocea sună surdă. Nici eu nu mi-am recunoscut-o. Așa cum nu mă mai recunoșteam în nimic. Nu mai știam dacă exist. Dacă am existat vreodată cu adevărat. * Cel mai mult mă deranja mirosul aici. Un miros străin. Cineva dormise pe acest pat, măsurase camera din colț în colț, așteptând sentința. Câte zeci sau sute de destine zdrobite au săpat liniștea acestor pereți. Și pereții au ascultat urletul sau tăcerea lor. Lucrurile în jurul meu s-au schimbat. M-am schimbat și eu. Universul s-a sfărâmat și eu am rămas cu o frântură cenușie, urât mirositoare, fadă. Or, trebuie să gust bucata asta, să o înghit și să mă omogenizez cu aerul ăsta. Să refuz să accept și să nu le permit să mă dărâme? Să nu le permit să mă închidă? Să rămân liber, să îmi țin spiritul liber? Și totuși, mi-e frică. Sunt aruncat într-o nouă realitate și mi se pare uneori că privesc un film. Un personaj își ține capul între mâini și gândește. Ãsta nu sunt eu. Asta nu e viața mea. E totul greșit. Undeva, cineva a greșit scenariul și, iarăși din greșeală, un om, un oarecare, eu, ajung într-un loc străin. Cum te poți obișnui cu asta? Împart celula cu un tip. Nalt, mustacios. Mestecă ceva. Nu mă bagă în seamă. Tac și eu. Ce pot spune? ... Mi-e dor de mama... Mi-e dor de mirosul de acasă. Îmi lipsește viața mea. Și acum...acum am distrus totul. Viața mea. Viața mamei. Ce va face ea fără mine? Pereții de un alb suspect. Îmi imaginam că celulele de închisoare au pereții de piatră. Că sunt umede, reci și întunecate. Că e piatră și doar piatră împrejur. Cu ferestre cât pumnul. Nu e așa. Aici pereții sunt finisați, chiar dacă de o mână străină meseriei. Cred că tot pușcăriașii au ridicat-o. „Nu săpa groapă altuia...” Nu, nu e asta. Fiecare își sapă singur groapa, de obicei. Eu am săpat groapa mea cu un pumn. Dar am tras-o și pe mama în ea. Ce va face mama fără mine? Mă doare să mă gândesc la ea. „Ce-ai făcut?” Întrebarea mustăciosului mă lovește în timpane. Îl privesc. Ar avea cinzeci și. Ar putea să îmi fie tată. Tată...unde ești, tată? Ce să îi răspund? Mai contează? Totuși docil, ca la școală, răspunsul nu întârzie: „Am omorât un bețiv.” „Ești avan, băiete.” Mustăciosul iar tăcu. Eu dispărusem pentru el. Aș fi vrut să vorbesc. Să înec gândurile în vorbe goale. Să uit... Dar, tăcere. Ce face mama oare? Mă întind pe salteaua dură. Închid ochii. Aș vrea să dorm. Dar gândurile, frânturile de imagini caleidoscopic îmi trec prin minte. În vârtejul de imagini, palid îmi apare apartamentul nostru. Bucătăria, camera mea, mama... Furie. Lovesc peretele cu pumnul. Iar și iar. Mai tare...mai tare... Să dispară totul. Acest perete, închisoarea, să dispar eu! Mustăciosul strigă după gardian. Mă prinde în brațe și mă saltă cu putere în lături. Îl lovesc și pe el. Gardienii intrați îmi pun cătușele. „Ușurel, băiete, ușurel.” Mustăciosul îmi ține mâna pe frunte, țintuindu-mi capul cu putere. Sunt neputincios. Sunt un snop. Sunt un nimeni. Încep să plâng... * Ușa se deschide cu putere. E Guriță. Cel mai tâmpit gardian. Dar când prostul e prost, mai bine îl lași așa. „ Ce faci, filozofule?” Tac. Orice aș spune, ar isca furia lui Guriță. „ Aaaa! Taci! O faci pe deșteptul cu mine! Puțoiu’ dracului! Bă, eu te belesc de piele, bă! Te dau cu sare și te las să te usuci.” Râde. Eu tac. Stau drept așteptând lovitura. Dacă intră Guriță în tură, să te aștepți la vizită. Dacă vine la vizită, să te aștepți la bâtă. Mustăciosul tace și el. Guriță calcă ușor ca într-un dans, făcând ocol celulei. Þine bastonul în aer. Îmi amintesc jocul Călușarii. L-am făcut la școlă și aveam toți câte un băț în mână. Zâmbesc. Zâmbetul meu sporește furia lui Guriță. „Râzi, mâncate-ar moartea! Râzi de mine!” Bastonul se avântă spre șoldu-mi și mușcă din carne-mi lacom. Icnesc. Îmi aminesc sunetul ăsta surd al loviturilor. „Bă, te omor, bă!” „Lasă-l, bre Guriță, e ziua lui azi.” „Tu? Tu vorbești? E ziua lui? Păi să îi dau cadoul. Cu fundă roșă.” Bâta se avântă iar. Și iar. Până uit cine sunt... „ Laaa mulți aaani cu săăănătaaate...” vocea e a Elenei. Tortul cu lumânările aprinse îi înviorează chipul. Uitasem că e ziua mea. Mereu mă întrebam cum e să ai un tort pregătit special pentru tine? Cum e să simți căldura lumânărilor și emoția celor din jur care te privesc cu dragoste? Nu am avut niciodată un tort de ziua mea. Uneori mama își amintea și mă săruta pe frunte, alteori... „Scumpule, sunt eu și sunt cu tine. De ce ești așa de străin?” Uite că te pup pe frunte și alung toate gândurile rele.” Copilă e Elena. Cum poți să alungi trecutul dacă el ca un cancer și-a întins metastazele în toată ființa ta? O sărut și eu. „Scumpa mea, sunt eu și sunt cu tine. Mulțumesc pentru tort. De fiecare dată îți amintești.” „Cum aș putea uita?” Într-adevăr...cum se poate să uiți? * A murit mama. Pot să respir ușurat. Viața poartă cu sine și frica morții. Când vine sfârșitul, știi că nu-i mai porți povara. Și nouă ne e mereu frică de moartea celor dragi mai mult decât de propria moarte. Încerc să îmi imaginez cum va fi fără ea. Încerc să înțeleg dacă moartea ei mă va elibera într-adevăr. Vecina plânge. Oamenii cred că trebuie deplânsă moartea tuturor. Astfel se vede că cel mort a fost iubit. Și vecina plânge, că trebuie să plângă cineva. „A suferit?” Ideea de suferință mă sperie, pentru că nu moartea în sine e urâtă, moartea în suferință e urâtă. „Îmi cerea țuică. Îi dădeam. Îmi pare rău, dar nu puteam să o refuz. Spunea că așa nu o mai doare, că amorțește.” Așa și-a amorțit ea toată viața durerea. Viață văzută ca un eșec, inutilă, fadă. Și atunci există două căi: moartea neagră sau cea albă. Neagră cu ștreangul de gât sau cu moartea băută din pahar, ca pe o băutură fină. „Ai făcut bine. Răul și-l făcuse ea.” Priveam străin cadavrul din sicriu. Era un corp cu chipul mamei. Dar nu era mama. Pentru că o mamă nu poate să moară. O mamă își lasă rădăcina în corpul pe care îl crește alăptându-l. Și rădăcinile cresc și rămân acolo, până vor trece în alt corp, cel născut din tine. Mereu va fi în suflet, chiar dacă ochii se vor obișnui să nu o mai vezi, chiar dacă vei uita cum sună glasul ei, chiar dacă vei uita mirosul... * Băusem jumătate de sticlă de wiski. Și era abia ora zece. Lichidul spirtos mi se scurgea pe gât ca într-o groapă de nisip. Fără efect, fără vreun rost. Încercam să amorțesc amintirile, gândurile, întrebările... Þineam în mână foaia de caiet găsită pe birou. Citeam iar și iar cele câteva rânduri, fără să reușesc să le înțeleg. „ Iubitule, nu mai pot. Am obosit să lupt pentru tine. E războiul tău și eu nu am cum să te ajut. Învinge fantomele întâi și vino să mă iei acasă. Te iubesc. Elena” Umplui din nou paharul. Sunetul gâlgâit tăie dureros tăcerea. Era prea familial, era prea urât, era ura însăși care mă măcinase atâta timp. „Trebuie să te iert mamă, că ai murit. Trebuie să te iert.” Arunc paharul cu putere în perete. Ridic receptorul și formez numărul. „Elena, sunt eu...” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy