Tremur al ființei neîmpăcate cu sine... Tumult al durerii neîmpărtășite... O mare de urme ale îndoielii se așează pe creștetul obosit al truditorului din lume. Semințe împrăștiate, peste ogorul fecund, putrezesc alene în soarele prea fierbinte sau în ploaia ce nu mai contenește... Mă caut prin vise... prin reverii diurne, și-mi regăsesc doar coșmaruri profunde, ce se aruncă-n realitate precum ancora navei în nesfârșitul ocean.
Lira cuvintelor a încetat de mult să se adape de la fântâna ființei. Cu corzile-i rupte cântecul ei e un nesfârșit țipăt, un urlet plin de groază.
Când cauți cuvinte și nu m-ai găsești decât amăgite acte neîmplinite, te pierzi prin troienele luminii fade. Celeste clipe au fost cele în care reușeai să atingi culmi ale simțirii și ale ființei. Existența-ți se stinge precum lumânarea de la căpătâiul întâiului mort din lume. Te scalzi în beatitudinea unei ființe prea veștejite pentru a putea merge înainte. Te târăști grosolan prin țârână, mai sinuos chiar decât șarpele înțelepciunii.
Ce oroare, ce tortură e existența de acest fel. Își pierde și muzica și liniștea și zbuciumul... E o tristă suspendare între nimic și nimic, e alunecarea într-o tăcere mută, fără silabe sau gânduri. Mă năpădesc gânduri nebune, m-apasă veșnicia clipelor ce se desfășoară înainte-mi precum pergamentul unei cărți de mult prăfuite și uitate prin pivnițele tainice ale lumii...
Mă limitez la a fi limitat. Mi-am pierdut demult nelimitația, draga de ea, singura care-mi dădea sublima plăcere a creației. Sper să-mi regăsesc cuvintele pentru a nu muri mut și dezbrăcat de ființă... de nemurire...