Covrigel


Născut între betoane reci, Covrigel s-a adăpostit la intrarea unei clădiri impozante, fiindcă a învățat de mic să-și poarte singur de grijă. Era pui când a fost aruncat printre mașini, iar lui îi era frică de claxoane și de toate zgomotele acelea, de spațiul imens, de faptul că trebuia să înfrunte necunoscutul singur. A experimentat toate nenorocirile din lume: foamea, ploaia, ninsoarea, gerul, atacul dezlănțuit al câinilor mai mari când din duioșie, oamenii îi aruncau o bucățică de pâine și una de carne. De-atunci a jurat că nu va smulge niciodată hrana unui cățeluș lipsit de apărare!
Nu se făcea să rămână în stradă, așa că s-a așezat la ușa din metal, pe scările reci de piatră, unde este ferit de vânturi, ploi și zăpadă.
Acum este un câine imens, gălbui-maroniu, cu pete negre pe alocuri, dar foarte blând. Covrigel are prieteni și protectori. Mai întâi îl are pe Mihu, pribeag printre străini, ca și el, bărbat fără adăpost și familie, care doarme de acum în clădire, furișându-se ca un hoț, să nu fie văzut de colegi, apoi sunt portarii și funcționarii ce-l hrănesc pe rând. Mihu și-a pierdut casa, nu are pe nimeni, iar Covrigel i-a citit tristețea în priviri, urmându-l pretutindeni. Îl însoțește în parc, se așează la picioarele lui, așteaptă să fie mângâiat și închide ochii de plăcere. Parcă și-a ales stăpânul și vrea să-i spună:
- Să nu mai zici că ești pribeag printre străini, mă ai pe mine. Nu vezi că îți sunt credincios și te urmez pretutindeni?
Se potrivesc și se înțeleg atât de bine, încât au devenit de nedespărțit. Când Mihu se duce la colț, să-și cumpere de mâncare, îl urmează tăcut, iar foamea i se citește în priviri. Întotdeauna primește și Covrigel o parte din porția stăpânului, mulțumind prin mișcări speciale ale cozii.
De ieri a început să plouă. Zăpada murdară a fost spălată pe alocuri, pretutindeni pete, mizerii, ceață, cortina de apă care cade cu zgomot. Sărbătorile au trecut Mihu se duce la cumpărături, câinele îl urmează ca o umbră. Pe trotuar stau niște băieți răi, de cartier care exersează bătaia de joc:
- Ce pantaloni de doamnă ai?
- Și ce plete!
- Ești atât de sărac, încât ai plecat fără umbrelă, dar ai companie.
- Doamna cu cățelul.
Mihu se face că nu aude, știind prea bine ce urmează. Se vor lua după el, îl vor batjocori, apoi vor sări să-l lovească și să-i ia puținii bani din buzunar. Se abate din drum, pe aleile pustii ale parcului, gândindu-se că netrebnicii vor renunța. Dar minunea nu se înfăptuiește, mișcarea a fost greșită. Pe stradă erau câțiva trecători, prin parc, nici țipenie de om! Ceata s-a luat după el, iar Mihu se imaginează plin de sânge prin noroiul dintre copaci, cu hainele rupte și banii luați, abandonat în petecele de zăpadă cenușii. Să fugă ca un laș? Nu este stilul lui. Ploaia se întețește biciuindu-l din toate părțile. E atâta pustiu și întuneric în jur, iar ei se apropie amenințători. Îl înțelege pe Covrigel dacă va fugi să se salveze! Își pusese multe dorințe pentru noul an și își făcuse planuri mărețe! Of! De ce trebuie să fie oamenii așa de răi? Sunt la doi metrii de el. Câinele începe să mârâie și să-și arate colții. Se așează în fața stăpânului în poziție de atac. Ei râd, spunând:
- La așa stăpân, așa câine. Potolește-ți javra dacă nu vrei să vă omorâm pe amândoi!
- Sau scoate toți banii pe care-i ai, de bună voie și pleacă!
Se scotocește prin buzunare, gata să renunțe la cină, abia șoptind:
- Iartă-mă, Covrigel că sunt sărac și că nu îți voi da nimic de mâncare în seara aceasta!
Dar câinele sare ca un resort, mușcându-l de picior pe cel mai înalt. Băieții o rup la fugă. Au rămas singuri, pereche a suferinței îngemănate. După atâta efort lui Covrigel i se face sete și bea dintr-o băltoacă.
- Am să-ți pun un castronel cu apă curată la ușă. Știi, eu te-aș primi în cameră, dar nu este casa mea și se supără patronul…
Covrigel dă din coadă, privindu-l cu înțelegere în ochi, schimbând aceeași privire verde-tăioasă, lipsită de speranță și de bucurie. Limba roșie este murdară de la apa pe care a băut-o, iar pentru că a obosit se culcă pe labe în noroi, mârâind:
- Nu ești pribeag printre străini, mă ai pe mine și ar trebui să fii mulțumit.
- Ești cel mai brav câine și nu-mi este rușine cu tine, chiar dacă te-ai umplut de noroi!
Un om și un câine străbat străzile pustii, înfruntând împreună vijeliile vieții! Și e atâta ploaie, și curg visele în vâlcelele cenușii ce au umplut strada, iar vremea își toarce firul de melancolie departe, cât mai departe…