I

Era aproape sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Familii întregi rămăseseră fără mâncare și adăpost. Una din aceste familii era cea a Emei, care se ducea acum la bunicii din partea tatălui – locuind în valea Buzăului.
Ema era îngrijorată și emoționată. Avea doar cinci ani. Fratele cel mare, Nelu, avea opt ani, iar cel mic avea doi ani. În compartimentul în care reușiseră să-și găsească loc era multă zarvă. Fiecare călător se grăbea să-și facă loc pentru coborâre - se apropia stația Buzău.
Copila făcea parte dintr-o familie fericită. Cei doi părinți erau foarte tineri, sănătoși și frumoși. Din această cauză copiii erau unul mai frumos ca celălalt. Ea era brunetă cu ten închis, păr lung negru împletit în două codițe, cu fundițe albe, rochiță albă croșetată, pantofiori albi. Nelu, blond cu ochi albaștri luminoși și inteligenți, o frunte prea mare pentru vârsta lui, îmbrăcat în costum de catifea bleumarin, cu alb. Iar cel mic, Constantin, era cel mai frumos. Aveai impresia când te uitai la el că este un îngeraș coborât din cer, pentru a aduce numai bucurii și fericire celor care îl priveau. Avea o față rotundă, cu un năsuc mic și cârn, roșu în obraz, cu ochii albaștri spre verde, ca o mare liniștită, iar capul plin de bucle aurii.
Tata era brunet cu pielea albă, cu ochii căprui și blânzi. Avea mereu pe figură un zâmbet șmecheresc și confuz. Își iubea foarte mult nevasta și cei trei copii.
Mama, o olteancă frumoasă, cu părul negru ondulat și ten măsliniu – Ema la ten semăna cu ea iar la trăsături cu tata – avea ochii căprui cu o privire cam fixă și puțin ciudată. Dinții erau ca două șiraguri de perle de cea mai mare clasă. Când râdea din gura ei ieșeau lumini și scântei care te făceau să crezi că acești dinți, de o perfecțiune fără să intervină nimic artificial, nu pot fi naturali.
Ema își contempla familia mută de admirație și era mulțumită că face parte din ea. Deodată trenul își încetinește mersul apropiindu-se de stație. Tatăl îmbrăcat militar, preocupat să ia toate bagajele, iar mama cu fratele cel mic în brațe, încearcă să-și facă loc spre coborâre. Îmbrânceli, strigăte de regăsire a celor dragi, toate o amețesc pe fetiță și este nevoită să se țină de fusta mamei pentru a nu se rătăci de familie. Întotdeauna zgomotele și hărmălaia au obosit-o pe Ema.[...]

XLVI

O primăvară ca-n povești a urmat după înmormântare. Pomii au înflorit în splendoarea lor, florile din grădină se rugau de Ema să nu mai sufere atât și să nu le ude cu lacrimile ei. Stătea toată ziua în grădină, iar în camera unde-și dăduse Meri sufletul intra doar când făcea curat.
- Mamă, tu nu te muți în camera ta? Te-ai chinuit destul în ultimii trei ani, ar fi cazul să dormi la tine!
- Nu pot, când intru în dormitor totul îmi amintește de mămica, am impresia că-i iau ceva ce-i aparține! Știi cât de mult a iubit ea această cameră!
- Atunci am să ți-o schimb, în felul acesta îți închipui că este o cameră nouă, nu cea a mămăiței!
Și Sideroza a adus meșteri, zugravi, a luat lustră nouă, perdea, covor, a mutat mobila altfel decât era.
- Mamă, cred că acum poți dormi liniștită în camera ta!
Ajunsă noaptea în cameră, Ema simțea mirosul lăsat de Meri și-i mulțumea lui Dumnezeu că Sideroza îi schimbase și dormeza, unde Meri se simțise atât de fericită.
Ema a suferit și după George, dar ce simțea acum nu se putea compara, era ceva atât de dureros în neputința de a o mai vedea pe Meri, încât toată ziua era cu ochii scăldați în lacrimi. Își amintea copilăria ei alături de această mamă fără de cusur, cum toată viața a muncit pentru copiii ei.
Cuprinsă de gânduri și împărtășind florilor disperarea ei, nici n-a observat că Nelu era în preajmă.
- Ce faci, soră-meo, vorbești cu florile? Așa rău ai ajuns?
- Mai bine spune de ce ai venit!
- Am venit să mergi cu mine la notariat, să spui că nu ai nicio pretenție la dividendele mamei noastre, și că partea ta mi-o cedezi mie!
- Știu că ești mort după bani, dar nu-ți este rușine să vii îmbrăcat în maieu roșu, să ne facem de rușine acolo unde ne ducem? Eu credeam că mămica merită și ea atâta respect pentru câte a făcut pentru noi, să purtăm un an doliu după ea.
- De când ții tu la fleacuri de-astea?
- Eu am ținut doliu și după tăticu, voi nu! Am să merg la notariat când vei veni îmbrăcat așa cum se cuvine!
Nelu a înghițit gălușca, el, care altă dată sărea la bătaie, trebuia să-și țină clonțul, își dădea seama că este la mâna ei. Fără să dea bună ziua a plecat cu coada între picioare. A doua zi a venit îmbrăcat în negru, au perfectat actele, a luat șapte milioane, iar Emei nu i-a dat nici măcar o prăjitură. Ea spera să nu-l mai vadă niciodată. După ce a cheltuit banii, venea mereu la Ema să-i ceară împrumut, până într-o zi, când nu a avut cum să-i înapoieze, și de atunci n-a mai dat semne de viață. Ema se bucura că a scăpat de el.
Spre sfârÈ™itul anului Ema începuse să-È™i revină cât de cât, se gândea cu duioÈ™ie la perioada în care Meri trăise alături de ea. Oare merită ca omul să se nască È™i să treacă de‑a lungul vieÈ›ii prin atâtea suferinÈ›i? ViaÈ›a ei a fost o continuă penitență. ÃŽntotdeauna astrele au lucrat împotriva ei. Oare cine se joacă cu viaÈ›a noastră? A acumulat atâta suferință încât n-ar vrea să mai trăiască încă o dată. La ce i-ar folosi o nouă viață?
Să fie un copil sărac, să învețe să lupte, să ajungă cineva, și la bătrânețe să ajungă iar la sărăcie?
Să-l întâlnească pe Ninel, să plece fără să-și ia rămas-bun?
Să dea peste Decebal la liceu și s-o violeze?
Să muncească la lucrările cele mai secrete ale țării și să vină revoluția, să ajungă un nimeni?
Să-l întâlnească pe locotenent și să se despartă atât de stupid?
Oare cine ar mai avea putere să treacă prin toate acestea? Mai bine lipsă!Dacă ar muri acum i-ar fi milă de Sideroza și Ada, c-ar rămâne singure pe lume. Ar suferi ele de dispariția ei? În viață fiind, niciuna nu dă doi bani pe ea. Lumea o admiră că nu-și arată vârsta și este încă frumoasă. Dar cei care spun acest lucru nu știu că ea se simte cu un suflet îmbătrânit, de peste două sute de ani...

Epilog

Anii au trecut, iar Ema n-a luat trăsături ce caracterizează evoluția normală a unei femei bătrâne. Bărbații încă îi mai fac curte. Dar la fel ca-n tinerețe, îi refuză, scuzându-se că este o femeie bătrână, așa cum în tinerețe se acuza că era prea tânără și neștiutoare. De fapt această atitudine era secretul ei, cu care se apăra de agresivitatea animalică bărbătească. Decebal, prin tot comportamentul lui, n-a făcut altceva decât să distrugă sufletul acestei femei frumoase, care a rămas marcată pentru tot restul vieții. Oare Dumnezeu îi va plăti acestui individ pentru tot răul pe care i l-a făcut? Ema dorea să trăiască măcar o singură zi după moartea lui, să vadă și ea cum arată lumea fără acest monstru, care i-a distrus viața. Din cauza lui s-a simțit mereu ca o moartă printre cei vii. Numai anotimpul primăverii, când totul renăștea, era acela care-i încălzea sufletul, și fugea repede în grădină, să-și reverse toate sentimentele de care era în stare, pe florile ei...
Și iată că a sosit din nou luna mai, plină de farmecele ei, aducând toate culorile și miresmele de flori. Dar cel mai puternic parfum era cel de narcise, care a urmărit-o cu delicatețea lui de-a lungul vieții. Acest parfum era legat de marea ei dragoste, împlinită destul de târziu, când nu spera că va mai putea iubi. Pe locotenentul care i-a dăruit câțiva ani de dragoste și-a făcut-o să se simtă femeie încă îl mai simte prezent în viața ei. Oare ce-o face el acum? Își mai aduce aminte de ea? Și multe alte întâmplări la care Ema nu găsea răspuns.
O trezește din visarea ei o mașină decapotabilă, care oprise chiar în fața blocului. Un tânăr locotenent coboară și se uită peste gardul verde ce înconjura grădina. Ema se uită la el, iar el la ea. Aceeași dragoste năvalnică îi umple sufletul, dar este sentimentul unei femei de patruzeci și cinci de ani, nu al unei femei în vârstă. Stau muți și se privesc, el nu îndrăznește să dea într-o parte gardul viu și să intre în grădină. Ema se îndreaptă spre el; pe față locotenentul are adorația din perioada în care împreună fuseseră atât de fericiți. Nici acum Ema nu știa de ce el, prin comportamentul lui, a forțat-o să plece, lăsându-i doar un bilet de adio, cu speranța că ea greșește prin această decizie și el o va căuta. Cu un mare semn de întrebare întipărit pe chip, a avut puterea să ajungă la el. Florile și pomii înfloriți din grădină se întrebau speriați ce vrea acest tânăr de la stăpâna lor. Simțeau că între cei doi, odată, undeva, cândva, s-au întâmplat lucruri minunate, care vor continua și după moarte.
- Ema, am venit să te iau și să te duc într-un loc unde ție îți place atât de mult și noi am fost foarte fericiți!
Ciudat, el vorbea, dar buzele nu se mișcau, și același lucru se întâmpla cu ea.
- Cred că ai ajuns prea târziu, în toți acești ani am sperat că vei veni, în virtutea faptului că am fost împreună atât de fericiți. Dacă nu aveam această speranță muream de mult!
- Iartă-mă pentru ce ți-am făcut și vino cu mine...
Ca hipnotizată, Ema îi prinde mâna locotenentului, care o ajută să sară gardul viu și să urce în mașină.
Au plecat din București fără să-și ia rămas-bun de la cei dragi. Totă călătoria a fost o încântare, ogoarele erau verzi, pomii erau verzi, și de peste tot se simțea parfum de narcise, care se accentua cu cât se îndepărtau mai mult de capitală.
- Uite, Ema, am ajuns, poți să cobori din mașină!
- O! Dar e poiana narciselor!
- Da! Acesta este locul nostru, în care am fost cei mai fericiți! Aici ți-am împărtășit sentimentele mele, și te-am iubit cu patima cu care numai un tânăr locotenent poate iubi cu adevărat. În tot acest timp, de când nu ne-am văzut, în fiecare femeie pe care am cunoscut-o te-am căutat pe tine! Dar niciuna n-a avut farmecul tău!
Ca și în tinerețe, Ema amețea când îi vorbea locotenentul. El a întins brațele spre ea, a început s-o mângâie, s-o sărute; era același dintotdeauna, iar ea se transformase în femeia pătimașă de la patruzeci și cinci de ani. Ca și atunci, și de data aceasta a uitat diferența de vârstă și s-a lăsat iubită de el cum numai locotenentul știa s-o facă.
Da! Trăirea aceasta trebuie să fie înaintea morții, o viață de om nu poți rezista. De fapt poate acesta a fost motivul despărțirii lor.
Covorul de narcise unde făcuseră cei doi dragoste fusese martor la cea mai frumoasă și sublimă dăruire totală dintre doi oameni care se iubesc. Ema se mira cum mulți fac sex fără iubire, la ce le-o folosi? A face sex fără să iubești persoana de lângă tine după ea era o pierdere de timp. Ar fi dorit să-i dedice din nou o poezie, sau să fi venit cu ea.
- Locotenente, ai mai scris poezii?
- Nu, Ema, în afară de tine, nimeni nu m-a inspirat! Ce-ai făcut cu cele pe care ți le-am făcut cu ani în urmă?
- Le păstrez în mintea și inima mea! Când mi-era dor de tine le citeam și mă miram că totul era acolo pentru mine, iar cel care mi le scrisese nu mai vroia să mă vadă!
- Ema, hai să te duc acasă! Sideroza și Ada pot fi îngrijorate, nu le-ai spus că pleci de-acasă!
Ea știa că această întâlnire dintre ei va fi ultima. Îndurerată, l-a prins într-o îmbrățișare de rămas-bun și au plecat spre București.
Ciudat, la întoarcere Emei nu-i mai părea totul atât de frumos. Parcă anotimpul nu mai era același, florile erau ofilite, pomii erau fără frunze, parfumul de narcise dispăruse, iar lângă ea nu era locotenentul, ci unul care semăna cu el. Și brusc au apucat-o furia, scârba și sila; deci făcuse dragoste cu un necunoscut. A deschis ușa mașinii și a vrut să sară afară, bărbatul a vrut s-o împiedice, a pierdut controlul mașinii și a intrat într-o basculantă care venea din sens invers...
Ema a simțit o durere cumplită, dar în același timp o fericire și o liniște totală. Conul de lumină a venit s-o învăluie, ca atunci când a născut-o pe Sideroza, dar acum acest con se contopise cu ea. Ema era chiar conul de lumină, înainta cu repeziciune în scoarța pământului, iar în urma ei auzea țipetele de groază ale Siderozei și Adei...
A ajuns tot într-o poiană de narcise, dar aici era populată de ființe fericite, care nu se deranjau cu nimic între ele. Era o atmosferă de fericire și iubire, toți zâmbeau și păreau mulțumiți. Într-un colț al poienii o așteptau zâmbitori George, Meri cu Iosifică în brațe, Motanu întinzând mâinile spre ea. Ema percepea o lume din care nu mai vroia să plece niciodată, deoarece în depărtare era Ninel, care-i făcea cu mâna.

- Mamă, scoală-te să ne faci de mâncare, e târziu, eu și Ada suntem moarte de foame!
Dar Sideroza n-a primit niciun răspuns.
- Nana, nu auzi, ne e foame! și trage plapuma de pe ea... Mamă, cred că Nana a murit!
- Glumești, nu se moare așa ușor, nu te juca cu cuvintele, nu suferea de nimic, cum să ne lase, mai aveam nevoie de ea!
Sideroza se înșela, sunt oameni care mor discret și cu delicatețe, fără să ajungă povara celor pe care i-au iubit...