agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-08 | [This text should be read in romana] |
I
Era aproape sfârÈ™itul Celui de-al Doilea Război Mondial. Familii întregi rămăseseră fără mâncare È™i adăpost. Una din aceste familii era cea a Emei, care se ducea acum la bunicii din partea tatălui – locuind în valea Buzăului. Ema era îngrijorată È™i emoÈ›ionată. Avea doar cinci ani. Fratele cel mare, Nelu, avea opt ani, iar cel mic avea doi ani. ÃŽn compartimentul în care reuÈ™iseră să-È™i găsească loc era multă zarvă. Fiecare călător se grăbea să-È™i facă loc pentru coborâre - se apropia staÈ›ia Buzău. Copila făcea parte dintr-o familie fericită. Cei doi părinÈ›i erau foarte tineri, sănătoÈ™i È™i frumoÈ™i. Din această cauză copiii erau unul mai frumos ca celălalt. Ea era brunetă cu ten închis, păr lung negru împletit în două codiÈ›e, cu fundiÈ›e albe, rochiță albă croÈ™etată, pantofiori albi. Nelu, blond cu ochi albaÈ™tri luminoÈ™i È™i inteligenÈ›i, o frunte prea mare pentru vârsta lui, îmbrăcat în costum de catifea bleumarin, cu alb. Iar cel mic, Constantin, era cel mai frumos. Aveai impresia când te uitai la el că este un îngeraÈ™ coborât din cer, pentru a aduce numai bucurii È™i fericire celor care îl priveau. Avea o față rotundă, cu un năsuc mic È™i cârn, roÈ™u în obraz, cu ochii albaÈ™tri spre verde, ca o mare liniÈ™tită, iar capul plin de bucle aurii. Tata era brunet cu pielea albă, cu ochii căprui È™i blânzi. Avea mereu pe figură un zâmbet È™mecheresc È™i confuz. ÃŽÈ™i iubea foarte mult nevasta È™i cei trei copii. Mama, o olteancă frumoasă, cu părul negru ondulat È™i ten măsliniu – Ema la ten semăna cu ea iar la trăsături cu tata – avea ochii căprui cu o privire cam fixă È™i puÈ›in ciudată. DinÈ›ii erau ca două È™iraguri de perle de cea mai mare clasă. Când râdea din gura ei ieÈ™eau lumini È™i scântei care te făceau să crezi că aceÈ™ti dinÈ›i, de o perfecÈ›iune fără să intervină nimic artificial, nu pot fi naturali. Ema își contempla familia mută de admiraÈ›ie È™i era mulÈ›umită că face parte din ea. Deodată trenul își încetineÈ™te mersul apropiindu-se de staÈ›ie. Tatăl îmbrăcat militar, preocupat să ia toate bagajele, iar mama cu fratele cel mic în braÈ›e, încearcă să-È™i facă loc spre coborâre. ÃŽmbrânceli, strigăte de regăsire a celor dragi, toate o ameÈ›esc pe fetiță È™i este nevoită să se È›ină de fusta mamei pentru a nu se rătăci de familie. ÃŽntotdeauna zgomotele È™i hărmălaia au obosit-o pe Ema.[...] XLVI O primăvară ca-n poveÈ™ti a urmat după înmormântare. Pomii au înflorit în splendoarea lor, florile din grădină se rugau de Ema să nu mai sufere atât È™i să nu le ude cu lacrimile ei. Stătea toată ziua în grădină, iar în camera unde-È™i dăduse Meri sufletul intra doar când făcea curat. - Mamă, tu nu te muÈ›i în camera ta? Te-ai chinuit destul în ultimii trei ani, ar fi cazul să dormi la tine! - Nu pot, când intru în dormitor totul îmi aminteÈ™te de mămica, am impresia că-i iau ceva ce-i aparÈ›ine! Știi cât de mult a iubit ea această cameră! - Atunci am să È›i-o schimb, în felul acesta îți închipui că este o cameră nouă, nu cea a mămăiÈ›ei! Și Sideroza a adus meÈ™teri, zugravi, a luat lustră nouă, perdea, covor, a mutat mobila altfel decât era. - Mamă, cred că acum poÈ›i dormi liniÈ™tită în camera ta! Ajunsă noaptea în cameră, Ema simÈ›ea mirosul lăsat de Meri È™i-i mulÈ›umea lui Dumnezeu că Sideroza îi schimbase È™i dormeza, unde Meri se simÈ›ise atât de fericită. Ema a suferit È™i după George, dar ce simÈ›ea acum nu se putea compara, era ceva atât de dureros în neputinÈ›a de a o mai vedea pe Meri, încât toată ziua era cu ochii scăldaÈ›i în lacrimi. ÃŽÈ™i amintea copilăria ei alături de această mamă fără de cusur, cum toată viaÈ›a a muncit pentru copiii ei. Cuprinsă de gânduri È™i împărtășind florilor disperarea ei, nici n-a observat că Nelu era în preajmă. - Ce faci, soră-meo, vorbeÈ™ti cu florile? AÈ™a rău ai ajuns? - Mai bine spune de ce ai venit! - Am venit să mergi cu mine la notariat, să spui că nu ai nicio pretenÈ›ie la dividendele mamei noastre, È™i că partea ta mi-o cedezi mie! - Știu că eÈ™ti mort după bani, dar nu-È›i este ruÈ™ine să vii îmbrăcat în maieu roÈ™u, să ne facem de ruÈ™ine acolo unde ne ducem? Eu credeam că mămica merită È™i ea atâta respect pentru câte a făcut pentru noi, să purtăm un an doliu după ea. - De când È›ii tu la fleacuri de-astea? - Eu am È›inut doliu È™i după tăticu, voi nu! Am să merg la notariat când vei veni îmbrăcat aÈ™a cum se cuvine! Nelu a înghiÈ›it găluÈ™ca, el, care altă dată sărea la bătaie, trebuia să-È™i È›ină clonÈ›ul, își dădea seama că este la mâna ei. Fără să dea bună ziua a plecat cu coada între picioare. A doua zi a venit îmbrăcat în negru, au perfectat actele, a luat È™apte milioane, iar Emei nu i-a dat nici măcar o prăjitură. Ea spera să nu-l mai vadă niciodată. După ce a cheltuit banii, venea mereu la Ema să-i ceară împrumut, până într-o zi, când nu a avut cum să-i înapoieze, È™i de atunci n-a mai dat semne de viață. Ema se bucura că a scăpat de el. Spre sfârÈ™itul anului Ema începuse să-È™i revină cât de cât, se gândea cu duioÈ™ie la perioada în care Meri trăise alături de ea. Oare merită ca omul să se nască È™i să treacă de‑a lungul vieÈ›ii prin atâtea suferinÈ›i? ViaÈ›a ei a fost o continuă penitență. ÃŽntotdeauna astrele au lucrat împotriva ei. Oare cine se joacă cu viaÈ›a noastră? A acumulat atâta suferință încât n-ar vrea să mai trăiască încă o dată. La ce i-ar folosi o nouă viață? Să fie un copil sărac, să înveÈ›e să lupte, să ajungă cineva, È™i la bătrâneÈ›e să ajungă iar la sărăcie? Să-l întâlnească pe Ninel, să plece fără să-È™i ia rămas-bun? Să dea peste Decebal la liceu È™i s-o violeze? Să muncească la lucrările cele mai secrete ale țării È™i să vină revoluÈ›ia, să ajungă un nimeni? Să-l întâlnească pe locotenent È™i să se despartă atât de stupid? Oare cine ar mai avea putere să treacă prin toate acestea? Mai bine lipsă!Dacă ar muri acum i-ar fi milă de Sideroza È™i Ada, c-ar rămâne singure pe lume. Ar suferi ele de dispariÈ›ia ei? ÃŽn viață fiind, niciuna nu dă doi bani pe ea. Lumea o admiră că nu-È™i arată vârsta È™i este încă frumoasă. Dar cei care spun acest lucru nu È™tiu că ea se simte cu un suflet îmbătrânit, de peste două sute de ani... Epilog Anii au trecut, iar Ema n-a luat trăsături ce caracterizează evoluÈ›ia normală a unei femei bătrâne. BărbaÈ›ii încă îi mai fac curte. Dar la fel ca-n tinereÈ›e, îi refuză, scuzându-se că este o femeie bătrână, aÈ™a cum în tinereÈ›e se acuza că era prea tânără È™i neÈ™tiutoare. De fapt această atitudine era secretul ei, cu care se apăra de agresivitatea animalică bărbătească. Decebal, prin tot comportamentul lui, n-a făcut altceva decât să distrugă sufletul acestei femei frumoase, care a rămas marcată pentru tot restul vieÈ›ii. Oare Dumnezeu îi va plăti acestui individ pentru tot răul pe care i l-a făcut? Ema dorea să trăiască măcar o singură zi după moartea lui, să vadă È™i ea cum arată lumea fără acest monstru, care i-a distrus viaÈ›a. Din cauza lui s-a simÈ›it mereu ca o moartă printre cei vii. Numai anotimpul primăverii, când totul renăștea, era acela care-i încălzea sufletul, È™i fugea repede în grădină, să-È™i reverse toate sentimentele de care era în stare, pe florile ei... Și iată că a sosit din nou luna mai, plină de farmecele ei, aducând toate culorile È™i miresmele de flori. Dar cel mai puternic parfum era cel de narcise, care a urmărit-o cu delicateÈ›ea lui de-a lungul vieÈ›ii. Acest parfum era legat de marea ei dragoste, împlinită destul de târziu, când nu spera că va mai putea iubi. Pe locotenentul care i-a dăruit câțiva ani de dragoste È™i-a făcut-o să se simtă femeie încă îl mai simte prezent în viaÈ›a ei. Oare ce-o face el acum? ÃŽÈ™i mai aduce aminte de ea? Și multe alte întâmplări la care Ema nu găsea răspuns. O trezeÈ™te din visarea ei o maÈ™ină decapotabilă, care oprise chiar în faÈ›a blocului. Un tânăr locotenent coboară È™i se uită peste gardul verde ce înconjura grădina. Ema se uită la el, iar el la ea. AceeaÈ™i dragoste năvalnică îi umple sufletul, dar este sentimentul unei femei de patruzeci È™i cinci de ani, nu al unei femei în vârstă. Stau muÈ›i È™i se privesc, el nu îndrăzneÈ™te să dea într-o parte gardul viu È™i să intre în grădină. Ema se îndreaptă spre el; pe față locotenentul are adoraÈ›ia din perioada în care împreună fuseseră atât de fericiÈ›i. Nici acum Ema nu È™tia de ce el, prin comportamentul lui, a forÈ›at-o să plece, lăsându-i doar un bilet de adio, cu speranÈ›a că ea greÈ™eÈ™te prin această decizie È™i el o va căuta. Cu un mare semn de întrebare întipărit pe chip, a avut puterea să ajungă la el. Florile È™i pomii înfloriÈ›i din grădină se întrebau speriaÈ›i ce vrea acest tânăr de la stăpâna lor. SimÈ›eau că între cei doi, odată, undeva, cândva, s-au întâmplat lucruri minunate, care vor continua È™i după moarte. - Ema, am venit să te iau È™i să te duc într-un loc unde È›ie îți place atât de mult È™i noi am fost foarte fericiÈ›i! Ciudat, el vorbea, dar buzele nu se miÈ™cau, È™i acelaÈ™i lucru se întâmpla cu ea. - Cred că ai ajuns prea târziu, în toÈ›i aceÈ™ti ani am sperat că vei veni, în virtutea faptului că am fost împreună atât de fericiÈ›i. Dacă nu aveam această speranță muream de mult! - Iartă-mă pentru ce È›i-am făcut È™i vino cu mine... Ca hipnotizată, Ema îi prinde mâna locotenentului, care o ajută să sară gardul viu È™i să urce în maÈ™ină. Au plecat din BucureÈ™ti fără să-È™i ia rămas-bun de la cei dragi. Totă călătoria a fost o încântare, ogoarele erau verzi, pomii erau verzi, È™i de peste tot se simÈ›ea parfum de narcise, care se accentua cu cât se îndepărtau mai mult de capitală. - Uite, Ema, am ajuns, poÈ›i să cobori din maÈ™ină! - O! Dar e poiana narciselor! - Da! Acesta este locul nostru, în care am fost cei mai fericiÈ›i! Aici È›i-am împărtășit sentimentele mele, È™i te-am iubit cu patima cu care numai un tânăr locotenent poate iubi cu adevărat. ÃŽn tot acest timp, de când nu ne-am văzut, în fiecare femeie pe care am cunoscut-o te-am căutat pe tine! Dar niciuna n-a avut farmecul tău! Ca È™i în tinereÈ›e, Ema ameÈ›ea când îi vorbea locotenentul. El a întins braÈ›ele spre ea, a început s-o mângâie, s-o sărute; era acelaÈ™i dintotdeauna, iar ea se transformase în femeia pătimașă de la patruzeci È™i cinci de ani. Ca È™i atunci, È™i de data aceasta a uitat diferenÈ›a de vârstă È™i s-a lăsat iubită de el cum numai locotenentul È™tia s-o facă. Da! Trăirea aceasta trebuie să fie înaintea morÈ›ii, o viață de om nu poÈ›i rezista. De fapt poate acesta a fost motivul despărÈ›irii lor. Covorul de narcise unde făcuseră cei doi dragoste fusese martor la cea mai frumoasă È™i sublimă dăruire totală dintre doi oameni care se iubesc. Ema se mira cum mulÈ›i fac sex fără iubire, la ce le-o folosi? A face sex fără să iubeÈ™ti persoana de lângă tine după ea era o pierdere de timp. Ar fi dorit să-i dedice din nou o poezie, sau să fi venit cu ea. - Locotenente, ai mai scris poezii? - Nu, Ema, în afară de tine, nimeni nu m-a inspirat! Ce-ai făcut cu cele pe care È›i le-am făcut cu ani în urmă? - Le păstrez în mintea È™i inima mea! Când mi-era dor de tine le citeam È™i mă miram că totul era acolo pentru mine, iar cel care mi le scrisese nu mai vroia să mă vadă! - Ema, hai să te duc acasă! Sideroza È™i Ada pot fi îngrijorate, nu le-ai spus că pleci de-acasă! Ea È™tia că această întâlnire dintre ei va fi ultima. ÃŽndurerată, l-a prins într-o îmbrățiÈ™are de rămas-bun È™i au plecat spre BucureÈ™ti. Ciudat, la întoarcere Emei nu-i mai părea totul atât de frumos. Parcă anotimpul nu mai era acelaÈ™i, florile erau ofilite, pomii erau fără frunze, parfumul de narcise dispăruse, iar lângă ea nu era locotenentul, ci unul care semăna cu el. Și brusc au apucat-o furia, scârba È™i sila; deci făcuse dragoste cu un necunoscut. A deschis uÈ™a maÈ™inii È™i a vrut să sară afară, bărbatul a vrut s-o împiedice, a pierdut controlul maÈ™inii È™i a intrat într-o basculantă care venea din sens invers... Ema a simÈ›it o durere cumplită, dar în acelaÈ™i timp o fericire È™i o liniÈ™te totală. Conul de lumină a venit s-o învăluie, ca atunci când a născut-o pe Sideroza, dar acum acest con se contopise cu ea. Ema era chiar conul de lumină, înainta cu repeziciune în scoarÈ›a pământului, iar în urma ei auzea È›ipetele de groază ale Siderozei È™i Adei... A ajuns tot într-o poiană de narcise, dar aici era populată de fiinÈ›e fericite, care nu se deranjau cu nimic între ele. Era o atmosferă de fericire È™i iubire, toÈ›i zâmbeau È™i păreau mulÈ›umiÈ›i. ÃŽntr-un colÈ› al poienii o aÈ™teptau zâmbitori George, Meri cu Iosifică în braÈ›e, Motanu întinzând mâinile spre ea. Ema percepea o lume din care nu mai vroia să plece niciodată, deoarece în depărtare era Ninel, care-i făcea cu mâna. - Mamă, scoală-te să ne faci de mâncare, e târziu, eu È™i Ada suntem moarte de foame! Dar Sideroza n-a primit niciun răspuns. - Nana, nu auzi, ne e foame! È™i trage plapuma de pe ea... Mamă, cred că Nana a murit! - GlumeÈ™ti, nu se moare aÈ™a uÈ™or, nu te juca cu cuvintele, nu suferea de nimic, cum să ne lase, mai aveam nevoie de ea! Sideroza se înÈ™ela, sunt oameni care mor discret È™i cu delicateÈ›e, fără să ajungă povara celor pe care i-au iubit... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy