Prin geam văd fuioarele de fum ce se ridică din grădinile unde gospodarii au dat foc grămezilor de frunze căzute. Amurgul încă arămiu e tot mai pâclos. Începe anotimpul castanelor coapte. Îmi place să le crestez și să le pun în cuptor, să adulmec aroma care umple casa, să le scot și să le dezghioc cu degetele înfrigurate de fierbințeala cojii. Totuși, castanele coapte în casă nu se compară cu cele prăjite pe tăciuni și vândute la colțul pieței. Oameni cu palmele înnegrite și aspre cântăresc cu iuțeală castanele fierbinți, le ambalează și ți le întind aburinde. Ce bine e să le îndeși în buzunar, ca să le mănânci apoi hoinărind și zgâindu-te la vitrine ! De câte ori simt aroma castanelor coapte gândul, asemenea unui traseu cablat, mă poartă către o întâmplare din copilărie.
Să fi avut vreo cinci – șase ani și eram în vizită la unchiul meu, inginer feroviar. Locuiam în clădirea impozantă a gării Dej Triaj, aflată departe de oraș. Din geamul camerei priveam trecând garniturile de mărfare, iar din fereastra bucătăriei se vedeau trenurile de persoane. Nu era nici un alt copil în preajmă și mă plictiseam îngrozitor. Nici locomotivele pufăind, șuierând și scoțând trombe de abur și nici șirurile lungi de vagoane nu-mi puteau capta la nesfârșit atenția, așa că îmi lipeam nasul de geam și priveam în depărtare, așteptând duminica să mă ia unchiul în cârcă și să mergem la Someș, la scăldat. Apariția lui Faighele a fost o adevărată minune. Fetița locuia în oraș și ne-am cunoscut la cursurile de croitorie pentru doamne, pe care le frecventau atât mătușă-mea cât și mama ei. Ne-am împrietenit repede și am fost de mai multe ori în vizită la ea, ba au lăsat-o și pe ea să vină la noi, în clădirea de la Triaj. Ne jucam cu păpușile, povesteam, priveam pe geam trenurile care treceau și ne despărțeam întotdeauna cu promisiunea vizitei următoare. Până într-o zi când mătușă-mea m-a îmbrăcat și m-a pieptănat frumos, spunându-mi că mergem să ne luăm rămas bun de la Faighele, pentru că pleacă în “Palestina”. „Și când vine înapoi ?” „Nu mai vine pentru că pleacă de tot. Acolo va fi țara ei.” Aș fi avut o mie de întrebări despre “Palestina”, dar acasă la Faighele era forfotă mare. Se împachetau lucrurile în lăzi, lumea era ocupată, iar noi două stăteam îmbrățișate cu lacrimile șiroind pe obraji, neîndrăznind să spunem nimic, pentru că eram învățate că nu e voie să te bagi în vorba oamenilor mari…Puteai, eventual, să asculți în tăcere ce spun. Mama lui Faighele vorbea într-una cu mătușa mea despre călătoria cu vaporul, despre cât de greu va fi acolo, în “Palestina” unde „vor trebui să scoată castanele din foc” pentru cei care vor merge în urma lor. Această expresie mi s-a întipărit în minte pentru că era vară și eu, care adoram castanele coapte, trebuia să aștept venirea toamnei ca să mă pot înfrupta din ele, în timp ce peste Faighele și mama ei dăduse norocul să meargă într-o țară unde și vara sunt castane coapte.
N-am mai întâlnit-o pe Faighele, în schimb și alte cunoștințe de-ale mele plecau în anii aceia în „Palestina”. N-am mai pus întrebări în legătură cu tărâmul acela, despre care în casa noastră se vorbea cu circumspecție. Abia peste ani, după Războiul de 6 zile, mi-am dat seama că „Palestina” era Israelul , țara renăscută a evreilor. Un loc frământat și amenințat în care se poartă războaie, se comit atentate, dar de unde toată lumea revine încântată povestind cât este de frumoasă și înfloritoare. Când, peste decenii, aveam să ajung prima oară în Israel și să adulmec aerul încrețit de briza sfârșitului de toamnă, m-a împresurat aroma portocalilor și a mirodeniilor de tot felul, dar nu a castanelor coapte pe care o așteptasem.
De curând am fost in Israel, la cea de a 70-a întâlnire a elevilor Liceului Evreiesc din Cluj. Din cei peste 1300 de elevi ai acestei școli înființate de comunitatea evreiască în 1940 – când prin aplicarea legilor rasiale elevii și profesorii evrei au fost dați afară din școlile de stat – au supraviețuit deportării doar cei din ultimele clase de liceu. Restul, jur de 1000 de copii , și-au sfârțit viața în camerele de gazare de la Auschwitz. Întâlnirea are loc alternativ la Cluj, orașul de baștină al foștilor elevi, și în Israel, unde trăiește majoritatea lor. Mulți dintre octogenarii prezenți la eveniment „scoseseră castanele din foc” pentru generațiile următoare. Munciseră în chibuț, luptaseră în Haganah și Palmach, eliberaseră pământul și construiseră o țară uluitoare, punându-și inteligența și abnegația în slujba prosperității și securității ei. Sunt mândri de ea și totodată îngrijorați de situația politică din ce în ce mai complicată, de lipsa de perspectivă a păcii. Am rude și prieteni în Israel care și-au făcut formele de redobândire a cetățeniei române: „Nu pentru noi, ci pentru copii și pentru nepoți…nu se știe niciodată ce se va întâmpla aici…” mi-au spus, parcă scuzându-se.
Programul întâlnirii de la Shefaym era foarte aglomerat și, în timpul șederii de opt zile, nu îmi propusesem decât un popas la Zidul Plângerii și vizite la câteva rude. Având, totuși, o dimineață liberă, un prieten m-a dus la Shuni, un loc special unde aerul vibra de arșiță, iar istoria mă împresura tăindu-mi respirația. Teatrul roman, zidurile din vremea cruciaților, bolțile din perioada otomană, parcul dedicat întemeietorilor noului stat evreiesc, monumentul ridicat în memoria luptătorilor pentru independență alcătuiau o secțiune transversală prin istoria Þării Vechi-Noi. Pe drumul de întoarcere a venit vorba despre situația politică internațională și prietenul meu s-a exprimat, cu îngrijorare și mâhnire, despre perspectiva „viitoarei Palestine”. L-am consolat spunându-i într-o doară: „Oricând te poți întoarce în România”. I-am văzut mâinile încleștate pe volan și i-am auzit replica amară, camuflată de nelipsitul său sarcasm : „Aceasta e țara mea și voi fi ultimul care, la plecarea de pe aeroport, voi stinge lumina!”. Atunci, pentru o fracțiune de secundă, am simțit în nări… mirosul de castane coapte
E noiembrie și castanele aromitoare aburesc pe grătare, iar gândul mă duce către un alt noiembrie – cel din 1947 – când Adunarea Generală a Națiunilor Unite a votat înființarea statului Israel. O oră astrală care a coagulat speranțele, a adunat energiile pentru lupta armată și reclădirea unei țări străvechi într-una nouă tulburătoare și trepidantă… Populată cu oameni cărora se pare că le-a fost sortit să scoată mereu castanele din foc.