Ora de muzică a însemnat pentru mine un chin care mi-a distrus copilăria din clasa a cincea până într-a opta, în fiecare marți. Cum în general eram cel mai bun în toate, nici la muzică nu făceam excepție. Aveam un glas atât de cristalin încât nu mă înduram să nu-i dau drumul în cameră sau la duș, spre încântarea familiei și a vecinilor atât de bloc cât și de cartier. Desigur, lumea n-a înțeles nimic și mama a devenit tot mai nervoasă, pretinzând ca toți cunoscuții o privesc cu teamă sau cel puțin cu suspiciune, ea fiind, în viziunea lor, singura din familie capabilă de asemenea tremolo-uri sopranice de înaltă ținută melodică. Astfel propria mamă mi-a furat întreaga faimă și în prezent lumea încă își mai aduce aminte și o invită la câte o nuntă să urce pe scenă (la nunți lumea e foarte generoasă (din cauza băuturii)).
În ciuda acestei nedreptăți, profesorul de muzică, ascultându-mă lălăind și aflând de la mine (ce copil naiv am fost) că schingiuiesc pianul un ceas în fiecare zi, m-a decretat muzicianul clasei a V-a B iar existenta mea lipsită de griji a fost pe veci spulberată.
Înaintea fiecărei ore de muzică trebuia sa exersez un cântec cu întreg colectivul. Asta presupunea să mă înfățișez la catedră, cu cartea în mână și, foarte sobru, să mă prezint colegilor mei: “Eu sunt Barbu Lăutaru!”. Pe melodie, bineînțeles.
Vă jur, nicăieri nu s-a pomenit public mai dificil decât cei 26 de colegi ai mei care isterizați atât de acutele subsemnatului cât și de aflarea numelui meu tăinuit atâta vreme, urlau cât îi țineau plămânii lovind cu pumnii și picioarele în bănci și în restul de până la 38 de elevi ai clasei care erau (din păcate) fete. De patru ori a fost alertată poliția, de două ori au venit pompierii.
Dar asta nu era nimic. Eu, ca orice gigant neînțeles, încercam de fiecare dată să mă răzbun pe gloată dându-mi demisia. Adică mă duceam în bancă. Atunci interveneau tocilarele care deși aveau în loc de urechi muzicale, niște foi de salată verde, râvneau la nota 10 ca bivolii la baltă. Așa că mă atacau furibund și mă aruncau înapoi în lumina reflectoarelor pe baza principiului universal : “Poartă-ți crucea până la capăt!... Fraiere!” În acele momente dramatice, frustrat de cruzimea vieții, începeam să bat măsura cu pumnul ca pe un cal nărăvaș și acopeream tumultul printr-un răget continuu și biruitor!
Că doar eram “Barbu Lăutaru, starostele și cobzarul”, nu bătaia lor de joc. Ce să vă mai spun? Fetele țipau cu ochii țintă la mine, băieții făceau spume la gură dar eu câștigam teren cu fiecare portativ, cu fiecare arpegiu, cu fiecare bemol.
Când deodată...pe la spatele meu se deschidea mișelește ușa și intra... profesorul de muzică. Apariția sa amuțea întreaga asistență dar nu și pe mine care stând cu spatele habar nu aveam și în consecință, îmbătat de succes, slobozeam cu ultimele puteri răcnetul final: “…și la mândre cununii!”.
Urmarea? Profesorul se uita la mine cu o scârbă ce numai la apariția unui gândac de bucătărie în ultima lingură de ciorbă se poate întâlni. Mi se adresa totuși delicat: “Idiotule! Treci în bancă!”
Și asta în fiecare săptămână… Am un singur coșmar rămas de pe vremea școlii generale, iar acesta este cam așa: sunt în fața altarului unei imense catedrale, toți cunoscuții mei sunt în public, clopotele încep să bată, oamenii să strige, iar eu încerc să le interpretez: “Barbu Lăutaru!” sub privirile zdrobitoare ale mitropolitului Ardealului. Acesta este bineînțeles, profesorul de muzică.