XXIII

Ploaia cădea cu picături mici și dese. Geamurile vagonului în care se întorceau de la Sinaia se umeziseră. Fata se chinuia să vadă câmpurile pline de verdeață. Ici-colo era câte o căruță din care coborau țărani cu greble sau cu sape. Erau majoritatea bătrâni. Câțiva copii alergau câte un câine prin lanurile de grâu. Floarea-soarelui crescuse mare și aștepta să înflorească. Tinerii plecaseră în oraș, în fabrici unde se plătea bine. Cu banii pe care-i câștigau și cu produsele de la colectivă lumea începuse să trăiască bine. Nimic nu le lipsea. Formaseră o familie mare, în care țineau unii la ceilalți. Numai chiaburii care reușiseră să se strecoare printre ei mai puneau bețe-n roate. Dar erau puțini la număr. Majoritatea înțeleseseră că trebuie să pună umărul la muncă. Altfel se eliminau singuri din colectivele în care lucrau. Așa era românul nostru, aștepta ca fiecare val al istoriei să aducă ceva bun și pentru el. Acum speranțele nu-i fuseseră înșelate ca în alte perioade prin care a trecut.
Ema gândea toate acestea, amestecând istoria cu gândurile ei de femeie măritată. Tot ce s-a întâmplat între ei a fost un dezastru. Dacă la atât se rezumă legătura aceasta sfântă dintre femeie și bărbat, de ce s-or grăbi toate fetele la măritat? De la vârsta de paisprezece ani dorea să crească cât mai repede, să se mărite și să ajungă mamă. Își dorea din tot sufletul o fetiță, pe care o desena mereu în tablourile sale. Când nu avea bani să-i facă lui un cadou de ziua onomastică, îi picta tablouri, îi făcea albume de fotografii și desen. Toate le construia filă cu filă. Tot așa făcea și la serviciu. Nu era coleg sau colegă să nu aibă în casă tablouri făcute de ea. Până și comandantul avea. Din salariile pe care le primise trebuise să contribuie la cheltuielile socrilor pentru nuntă. Aceștia spuneau că și părinții fetei trebuie să contribuie. Dar de unde? Avuseseră o casă de copii, de unde să pună bani deoparte? Și acum întoarcerea la București; oare ce-i va aduce viitorul? Dacă se va mai putea vorbi că va exista un viitor și pentru ea.
Când au coborât din tren, socrii îi așteptau. El încerca să dea situației un înțeles, ea stătea încruntată și răuvoitoare.
- Bine ați venit! Cum a fost? Am auzit că ați avut o vreme foarte frumoasă! Noi n-am discutat nimic despre întoarcerea voastră. Mă-ta și cu mine ne-am gândit să vă luăm să stați cu noi. V-am pregătit sălița, antreul în care ai copilărit tu. Locul e strâmt și patul pentru o singură persoană. Acum la început este foarte bun. Ce ziceți?
Ema spera să locuiască în camera ei de șaisprezece metri pătrați, mobilată cu cea mai frumoasă mobilă care se găsea atunci, nu într-o celulă de un metru jumate pe doi.
Se uită rugătoare la Decebal, implorându-l să nu primească propunerea tatălui său. El, neținând cont, spune:
- Dacă voi doi ați hotărât, înseamnă că este foarte bine!
Ea nici nu era întrebată. I se dăduse sentința și nici nu era ascultată să vadă dacă a greșit cu ceva sau nu.
Totul în familia lor era monoton. Seara, când se întâlneau în patul pentru păpuși, nu puteau să adoarmă decât strângându-se în brațe ca și când erau o singură persoană. Băiatul, înfierbântat de căldura trupului celei care îi era nevastă, încerca să-i facă ceva. Atunci mama, care auzea mișcări în pat la o oră așa de târzie, venea și-i deranja spunându-le că a uitat să-i închine. Și făcea cu mâna o cruce mare deasupra patului. Soții tineri stăteau nemișcați, dându-i mamei impresia că a auzit greșit. Dimineața, Decebal încerca s-o împace. Când erau singuri la bucătărie, se repezea, o lua în brațe și o umplea de sărutări. Tresăreau speriați. Soacra era mereu prezentă apostrofându-i:
- Puiule, nu-ți e rușine? Ce-o pupi atâta? L-ai văzut tu vreodată pe tac‘tu făcându-mi mie așa ceva? Mai terminați cu prostiile astea, că-mi fac scârbă!
Și așa ajunseseră la începutul lui noiembrie că nu se sărutau și nu mai făceau nimic din ce ar trebui să facă doi tineri căsătoriți doar de câteva luni.
Vremea începuse să se răcească. Fata nu avea lucruri groase pentru iarnă, nu vroia să aducă. Dorea să-l lămurească pe soțul ei că ar trebui să se ducă să locuiască în camera lăsată goală. Era decisă să-i spună chiar în seara asta, după masa de seară. De când se mutase la ei, Ema încercase s-o ajute pe soacră la treabă, dar aceasta refuza cu răutate. Vroia să-i demonstreze fiului că ea era în plus. Nu avea nevoie de ajutor. În seara asta se simțea înfrigurată. Soacra mesteca în mămăligă cu spatele spre ea. Vede în cuier o haină veche și se acoperă cu ea. Soacra se întoarce să pună mămăliga în farfurie și vede fata îmbrăcată în haina băiatului.
- De ce te-ai îmbrăcat în haina lui Puiu? La noi nu se obișnuiește așa ceva!
- Mi-a fost frig, mamă, eu n-am lucruri groase la mine!
- Să te duci cu el să-ți aduci, că vine iarna, n-o să te îmbraci în paltonul lui!
Socrul intră bucuros în bucătărie, adulmecând bucatele cu nările larg deschise, dar când dă cu ochii de fată o apostrofează încruntat:
- Ema, altceva nu găseai să pui pe tine? O să se supere Puiu!
Ea săraca spera ca măcar soțul ei să-i ia apărarea. Ce crimă înfăptuise? De frig luase o haină jegoasă care era în cuier la bucătărie și se acoperise cu ea.
- Mamă, mamă, ce frumos miroase! De mult vroiam să-ți spun să mai faci mămăliguță cu brânză. Ema, ce e asta? Te rog să nu-mi mai îmbraci lucrurile, dă-mi haina!
Fata începe să plângă încetișor. Lacrimile i se amestecau în farfurie, făcând o combinație ciudată cu mămăligă și brânză de vaci. N-a putut să mai mănânce. A lăsat haina pe spătarul scaunului și s-a dus în antreu să plângă liniștită. Da! Era decisă! Dacă mâine nu venea acasă unde stătea ea, de la serviciu nu se va întoarce aici. Cei trei și-au terminat masa liniștiți. Nu se găseau vinovați de nimic. Mai târziu Ema va constata cu stupoare că au crescut un monstru la fel ca ei. Toate visele și idealurile ei vor fi strivite de acest om, care nu avea nimic sfânt în el.
- Ai plecat de la masă ca proasta! Părinții mei au avut dreptate! Noi nu ne purtăm unii la alții hainele, așa cum e la voi!
- Bine, ați avut dreptate! De mâine direct de la serviciu mă voi duce la mine acasă; dacă ții la mine vii și tu!
- Ce, ești nebună? Trebuie s-o pregătesc pe mama! Nu putem pleca imediat.
- Nu este obligatoriu să vii și tu! Stai cu ei! Mămica n-a zis nimic când am plecat de-acasă. M-a lăsat să vin la voi, credea că vom fi fericiți, dar din ce în ce ne este mai rău. Treaba ta, faci ce vrei!
Ema nu s-a întors. Meri s-a speriat când a văzut-o slabă și gălbejită. Parcă nu era fata ei. Fusese și o zi friguroasă. Paltonul cu care era îmbrăcată nu-i ținea de cald. Seara a făcut temperatură mare. George a chemat Salvarea. Răcise puternic. Doctorul îi avertizase că nici cu nervii nu stătea prea bine. Trebuia să aibă liniște și să ia medicamente.
Decebal a venit după o săptămână cu ce avea pe el și cu câteva lucruri puse în sacoșă de maică-sa. Îi adunase tot ce era mai vechi din casă. Meri cu George se mirau de trusoul cu care îl trimiseseră părinții, când fata lui avea tot ce-i trebuia. Dar ăsta era jocul. Fetei lui i-ar fi trebuit alt bărbat. Simțise el bine că nu era nimic de capul lui.
La început însurățelul se purta rece și distant. Simțind căldura sufletească din familia fetei a început să se ducă tot mai rar acasă la părinți. Căuta să evite toată răutatea cu care îl primea maică-sa.
Frații Emei îl tratau ca pe unul de-ai lor. El avea impresia că are trei frați. Se simțea bine, lucru ce nu a trecut neobservat părinților.
- Puiule, eu zic să vă mutaÈ›i de-acolo! Uite, văru‑tău pleacă ataÈ™at militar în Turcia pentru cinci ani! Vasilica m‑a informat că e de acord să vă mutaÈ›i la ei, vă lasă o cameră liberă!
- Tată, știi, aici ne-am simțit bine! Acum doi ani nici nu ne gândeam la așa ceva. Ema trebuie să nască, nu pot să-i schimb iar locul, are nevoie de mama ei! Când împlinește copilul două luni trebuie să înceapă serviciul, cu cine lasă copilul?
- Cum, mi-ai ascuns că este însărcinată? Faceți totul de capul vostru, să vezi ce se va supăra mă-ta!
- Nu puteam să vă spun! Am vrut să fie decizia noastră. Suntem majori. Dealtfel spuneați că dacă rămâne însărcinată până termină facultatea și avem nevoie să trecem pe strada voastră, să mergem pe trotuarul celălalt. De-aia nu v-am spus!
- Și cu facultatea cum rămâne?
- Cum să rămână, mergem înainte!
- Să știi că eu nu vă dau niciun ban! Prea le faceți toate de capul vostru! Propunerea cu Vasilica rămâne în picioare. Vă puteți muta când vreți.
Durerile nașterii au apucat-o pe Ema la miezul nopții, pe cincisprezece august, de Sfânta Maria. Salvarea a dus-o repede la spital. Toți credeau că naște foarte repede după durerile pe care le avea. De emoții și durere, când s-a dat jos de pe masa de operații a călcat în găleata cu lături rămasă după pregătirea pacientelor.
- Uite, proasta dracului a vărsat mizeria asta în tot salonul, nu vezi pe unde calci?
- Vă rog să mă scuzați, de durere nici nu mai știu cum mă cheamă și câți ani am! Am greșit, iertați-mă!
- Nu-ți mai cere, fetițo, atâtea scuze, intervine un doctor tânăr, ea pentru asta e plătită! Ce, Lino, pentru prima dată ai vărsat găleata? Poartă-te frumos cu pacientele! Nu-ți cunoști lungul nasului! Am să te spun șefului că le înjuri!
- Doamnă, trebuie să vă duceți în rezerva dumneavoastră! Noi v-am pregătit pentru naștere, dar la dumneavoastră cred că mai durează! La primul semnal să ne anunțați!
Câteva ore Ema a îndurat chinurile morții. La un moment dat a simțit că a făcut pipi pe ea. Murea de rușine, după povestea cu găleata, acum femeia de serviciu va turba când va vedea că i-a udat și patul. Intră o asistentă frumușică și tânără.
- Cum vă simțiți, nu e niciun semn că ăla mic vrea să vă cunoască?
- Am niște dureri îngrozitoare, dar vă rog să mă iertați, poate mă ajutați dumneavoastră, să nu mă spuneți femeii de serviciu, am făcut pipi în pat, mor de rușine!
- Să vedem despre ce este vorba! A! Nu e pipi, vi s‑a rupt apa, trebuie să vă duc în camera de naÈ™teri!
Ema s-a chinuit până la opt și jumătate. Era sleită de puteri. Broboane reci ca gheața o scăldau. Celelalte viitoare mame țipau și-și blestemau bărbații pentru ce le făcuseră. Doctorii și surorile erau obosiți de atâtea blesteme și țipete.
- Doamnelor, ar trebui să luați exemplu de la fetița asta, care nu scoate niciun sunet! Nu faceți decât să vă enervați! Nu v-ajută cu nimic!
- Da! Stați toți pe lângă ea fiindcă e frumoasă, pe noi nu ne băgați în seamă!
- Vă înșelați, vi se pare dumneavoastră că nu are dureri! Uitați-vă la fața ei, unde atâta frumusețe, e schimonosită de durere! Noi avem experiență, știm pe cine doare și pe cine nu! E o fată inteligentă și-și dă seama că țipând n-ar realiza nimic. Așa ar trebui să faceți toate!
Și doctorul dă să iasă. Ema îl prinde încetișor de mână.
- Domnule doctor, le-ați certat, săracele, degeaba! Și mie îmi vine să țip la fel. Mă chinuiesc de la miezul nopții, vă implor, faceți-mi cezariană, nu mai pot suporta! Ceva nu este în regulă. Prea durează mult!
Doctorul rămâne consternat. Fata asta avea dreptate. Trebuia să facă ceva. O consultă din nou. Da! Se apropie sorocul.
- Lenuța, veniți repede, fata asta naște! Forțați cu toată puterea, altfel nu facem nimic!
- Domnule doctor, de când am venit numai asta fac, dar nu iese!
Ema nu putea vorbi. Buzele i se lipiseră de dinții uscați, cerul gurii îl simțea fierbinte, ca prin vis îl aude din nou pe doctor:
- Fii puternică, nu te da bătută, altfel vei muri și tu și copilul!
Fata nu mai reacÈ›iona, cu ultima rămășiță de viață ea ascultă sfaturile doctorului, aude ca dintr-o altă lume un plânset de copil, mirarea doctorului că este prea greu față de cum era dezvoltată mama. Ema nu mai simte încercarea disperată a celui mic de a ieÈ™i din ea È™i se scufundă toată într‑un abis. Un con de lumină s-a deschis în faÈ›a ei, care avea intrarea în pământ. La capătul conului, un tunel întunecos continua drumul. Fata se simte pierdută. A murit È™i copilul ei a rămas fără mamă. DorinÈ›a ei de mică, că va avea o fetiță, s-a spulberat. SimÈ›indu-i ezitarea de a pleca într-o altă lume, conul o aduce înapoi pe masa de naÈ™tere È™i începe să audă iar ce era în jurul ei. Doctorii se agitau cu tubul de oxigen deasupra ei. Ea simÈ›ea că se sufocă. Euforia È™i starea de bine pe care o simÈ›ise în lumina orbitoare a fascicolului de lumină nu mai era. Dispăruse. Acum simÈ›ea sufocare È™i durere. Cineva o cosea jos. SimÈ›ea împunsăturile acului, nu putea să spună nimic. ToÈ›i făceau cu ea ce vroiau. ÃŽntr-un târziu deschide ochii È™i vede că deasupra ei era doctorul care‑i luase apărarea.
- A! Uite că ai deschis ochii! Ai avut dreptate, după ce te-am lăudat atât ne-ai făcut figura! O jumătate de oră ne-a luat să te aducem din lumea cealaltă!
- Nu trebuia, mă simțeam așa de bine…eram atât de fericită, nu mă mai durea nimic, eram ușoară ca un fulg!
- Nu ți-e rușine? Ai o frumusețe de fetiță, brunetă ca dumneata! Era să-mi scape din mână, are patru kilograme! Așa îmi mulțumești? Mă superi!
- Domnule doctor, înainte de a mă lua valul, am auzit că-i urați ceva fetiței mele. Ce-i spuneați?
- O băteam pe fundul ăla gras și-i uram să ajungă o curvă mare, că astea au noroc!
- Poate că aveți dreptate! Viața pe care am avut-o până acum nu mi-a adus niciun pic de noroc, poate fetița asta să fie norocul meu! Vă mulțumesc din suflet pentru ce ați făcut pentru noi două!
- Nu ai pentru ce să-mi mulțumești, nu mi-am făcut decât datoria, pentru asta am învățat atât, să ajut oamenii!
Pe la nouă și jumătate, o soră i-a adus-o s-o vadă. De sub scufiță îi trăsese pe obrăjorii ăia mici breton și perciuni negri și deși. Era ca un bibelou. Abia a doua zi, când a luat-o în brațe și i-a dat să sugă, Ema și-a dat seama ce sentiment măreț este să fii mamă. Și toată viața ei o va închina și o va sacrifica pentru acest copil minunat.