otto:
Cred în Lume ca într-o margaretă, fiindcă o văd. Însă nu o gândesc, căci a gândi înseamnă a nu înțelege.
( ... alias Alberto Caeiro)



1. Gura de canal

Alunga din răsputeri blestemata zădărnicie ce-i dădea târcoale. Cu fălcile încleștate, înota între malurile abrupte, surpate, ale canalului cu apă mâloasă ce-l răsucea după voie, în unduiri ample, aidoma unei vietăți informe ce nu putea fi grăbită sau abătută de la ritualul prăzii. Tot mai conștient că puterile îl vor părăsi în curând, ar fi vrut să-și drămuiască efortul, în speranța ocaziei ca să-și poată trage sufletul. Lucrul ăsta, de fapt, îl menținea la suprafață și-l făcea să nu se mai zbată, să se mai opună prostește curentului ce-l înfășura, treptat, în toropeala faldurilor unui adevărat lințoliu.
Pe lângă toate astea, îl înnebunea înălțimea malului de care încercase, nu o dată, să se agațe, zdrelindu-și până la urmă coatele, genunchii, chiar și bărbia, în cramponările lui inutile. Căci tot timpul acel prag întrecea cu câteva degete orice tentativă a sa, dovedindu-se a-i fi de-a dreptul ostil. Și, lucru curios, adevărata lui intenție nu era de fapt escaladarea pereților acoperiți cu amestecătură de lut și bale infecte ― o treabă total nepotrivită halului de epuizare în care ajunsese ―, el neambiționând decât să-și înalțe cumva capul, să respire orice altceva în afara duhorii grele, umede, ce învăluia, ca un ulei de-o palmă, apa aceea mizeră.
Dacă la început mai zărise câte ceva în jur, adâncimea beznei de acum îl făcea să nu mai poată fi sigur că se afla tot timpul numai la suprafață. Își mișca doar brațele în același craul șleampăt, prin care, deși nu smulgea apei vreun clipot, își apăra măcar convingerea că făcea tot ce-i stă în putință pentru supraviețuire. Cu alte cuvinte, o făcea în mod reflex, fără a mai spera cu adevărat într-un liman, după cum n-ar mai fi putut crede că acea apă zoioasă să fi avut vreodată sens de curgere sau, mai bine spus, de scurgere. Nu știa sigur cât o fi durat răsucirea asta a lui, poate minute, poate ore, și nu-și va bate capul cu așa ceva, dar l-a chinuit cât o tortură de noapte. Ceea ce contează e că s-au ivit, în sfârșit, și zorii...
Prefirat printre niște pleoape tumefiate, temătoare, torentul de lumină s-a prăvălit fără pic de milă în sufletu-i stors, țintuindu-l mădular cu mădular în adâncul marelui pat, pe aceeași saltea pietroasă. Și-a calmat respirația privind tavanul.
În cele din urmă s-a ridicat într-un cot nesigur; a mai așteptat o vreme așa, risipit, cu privirea tulbure căutând ceva fără nume prin încăperea spațioasă, sobru decorată cu câteva pânze de Corot, un dulap-bufet, două fotolii imense, un secretaire și o consolă cu oglindă, toate acestea fiind de colecție Régence. Dezgustat că se trezise acolo unde nu-l mai mira nimic, a plescăit din limbă, trecând-o apoi peste buzele uscate.
Prețiozitatea cu care îi fusese mobilat dormitorul nu mai era demult în stare a-l revolta cu adevărat. Doar că-l obosea, îl deprima. Chiar dacă nu recurseseră la porțelanuri de Sèvres și la damasc stacojiu pentru tapet ― lucru care, ce mai, l-ar fi scos din țâțâni ―, reușiseră totuși, după negocieri în toată regula, a-l plasa, stingher, împreună cu înaltul său pat imperial, în centrul unui impresionant persan de epocă. Iar după încă alte câteva concesii, pe nesimțite, s-a văzut surghiunit între piese de mobilier unicat, constrâns fiind astfel să respire zi și noapte un confort oficial, muzeal, patrimonial ― oricum i-ai zice ―, dar acolo nu mai putea fi vorba de intimitate.

Cămașa pijamalei o simțea lipită în spate, cearșaful făcut ghem sub el, iar amândouă purtau în ele izul acru al albiei din care tocmai ieșise.
L-a dezgustat până și pielea obrajilor, brăzdată adânc și spânzurându-i pe pomeții osoși; și-o studia atent, dureros de atent, în oglinda ovală de lângă șemineul de teracotă albă până unde și-a târșîit papucii găsiți, ca de obicei, aliniați la capătul patului de neobosita Erji. Și-a plimbat încet degetele uscate peste arcade, peste obrajii și bărbia acoperite de peri fără culoare, încă aspri, ca pentru a se convinge prin pipăit de realitatea celor câteva trăsături străine pe care le descoperea în acele ape neiertătoare... Le accepta, ce să facă, nu avea cum a li se împotrivi. Mereu altele, mereu altele ― deci, în fond, nimic nou.
S-a desprins din fața consolei, pășind șovăielnic spre draperiile plușate ce atârnau în dreptul uneia din cele două ferestre înalte; le-a smucit în lături.
I-a trebuit un moment de zăbavă ca, rezemat cu palma de răceala geamului, să-și poată reveni din orbire. Prea multă lumină, așa deodată, pentru ochii săi de vechi prizonier. Iată ce înseamnă să privești către lume de după gratiile unei guri de canal…
Reușind să desțepenească canaturile ferestrei și apoi îmbrâncindu-le înafară, a putut inspira din plin aerul acelei dimineți dominate de un soare năvalnic, neobișnuit de fierbinte.
„Merită!” l-au lovit aparent din senin dinții lungi, ca de furcă, ai unui gând bizar. „Merită, Ioane, merită!” îl tot împungea drăcușorul, tropotind nerăbdător din copitele lui mici, asemenea unei obrăznicături de patru ani care vrea neapărat să bea din paharul tatii.
De ce nu, în definitiv? Cu toții suntem uneori săraci cu duhul…
Așadar, după un scurt răgaz, depărtându-se de fereastră, Ioan a început să-și desfacă nasturii pijamalei. Frisonul ce-i juca în degete vestea că astăzi, fără îndoială, va fi o altfel de zi. Una fără canale și guri de canal.

2. Cum se ridică praful

Ca beat, o vreme Ioan s-a complăcut în a spinteca cu creștetul talazurile arșiței vălurite din darnicul furnal al cerului. Ocolea în primul rând locurile umbrite ce-i ațineau calea, pe cele mai mici evitându-le sărind ușor peste ele, ca peste niște bălți noroioase, și nu ținea cont de amețeala ce-i tulbura văzul la fiecare salt. Nu-l interesa decât să-i pătrundă căldura soarelui până și-n cea din urmă fibră a lui, nimic altceva.
Undele de uscăciune, aproape lichide, îi legănau pașii pe străduța ce șerpuia printre hardughii de toate mărimile, majoritatea lor având geamuri oarbe și balcoane șubrede din ghips înflorat, aninate neplăcut de sus, aproape de acoperișuri; îl înfiora să le știe undeva deasupra lui. Fără îndoială, îl înfiora toată această lume, poate fiindcă îi uitase regulile. Un pesmet de dimensiuni aberante părea a fi tot ceea ce vedea acolo, sau, mai aproape de șoapta intuiției, mucavaua ciuruită de carii a unui decor îmbătrânit, decolorat, dat uitării într-un colț îmbâcsit de magazie. Dacă ceva părea a susține zidurile aplecate cu precădere în afară, ca vinovate de-o prăbușire inevitabilă, dându-le în același timp un aer pașnic, cimentând cât se poate de firesc, laolaltă, cărămidă, lemn, tablă roasă de rugină și gusturi ridicole, acel ceva care îl adusese de fapt acolo nu era altceva decât liniștea. O liniște rudimentară, limfatică, una alcătuită din miriade de vinișoare în care pulsează o viață molcomă, ciclică, poate însuși timpul. Þinea numai de intimitatea lui o astfel de liniște, în felul cum nu se putea bucura de un arbore căruia i s-a confiscat foșnetul frunzelor, zumzetul insectelor, cuiburile și țipătul păsărilor sale.
Cât despre cealaltă ― liniștea filtrată, cea sterilă, amenajată ca un acvariu în care, pentru a imortaliza peștii, melcii și algele, s-a turnat, în locul apei, un soi de plastic, perfect transparent, dintre acelea care doar mumifică ―, de aici încolo nu voia să mai audă.

Ce chestie... Dar e pueril, e caraghios!
Vuietul ce i s-a iscat între pereții ca de hârtie ai craniului odată cu încercarea de a-și imagina cam ce fel de cutie de rezonanță ar ieși prin lovirea cu un berbec roman în acea îngrămădire de ziduri construite fără logică, acum găunoase ca trunchiurile copacilor uscați din marginea râpelor, crescute unele din altele asemenea unui recif părăsit de ape, calcificat, vuietul astfel închipuit căpătând inadmisibil de multă realitate în mintea sa. La urma urmei ce era de regretat? O făcuse fără intenție imediată, mai mult într-o doară, atâta doar că acest mic și nevinovat capriciu găsise consonanțe de nebănuit în tărtăcuța sa. Ce aiureală, ce stranio-fonie, totuși! Vuietul ăsta se armonizase într-un cor jalnic, nelipsit de stridențe și falseuri. Ceva în genul zăngănitului de geamuri.
A băgat de seamă că încremenise acolo de minute întregi, așteptând nici el nu știe ce, așa că a luat-o repede din loc. Altfel, ca un netot ce e, ar fi în stare să se reculeagă la mai toate colțurile de casă.

... Știuse asta, numai pe o străduță uitată de lume pot fi călcate trotuare strâmbe, pietre și griblură care îți împărtășesc tălpile cu praf încins, că doar acolo te puteai bucura de-un văzduh patriarhal, de muzeu ignorat de locuitorii orașului, unde exponatele își așteaptă răbdătoare ararii vizitatori spre a le destăinui înțelesuri tainice, valori surprinzătoare pentru oricare alții. Era sigur că măcar acolo era suveran în ceea ce privește aprecierea lumii prin propriile simțuri și că o astfel de liniște, pe drept cuvânt privată, numai a lui, nu ar însemna neapărat egoism.

Cisterna a trecut la un pas de Ioan hurducăindu-și încheieturile; n-o auzise. Mai mult din reflex, s-a aplecat să-și scuture pantalonii. Realiza inutilitatea gestului, dar a mai lovit de câteva ori petele deja conturate, așa, ca să fie...
A rămas cu capul atârnând în jos. Nu-și amintea și pace când a simțit, în nări și în gât, polenul sec, astringent, al periferiei, ultima oară. Să fi fost prin anii studenției, parcă... Dar ce mai contează, cât timp nu-l împiedica nimeni să urmărească cum delicatele mărgele de apă fuseseră învăluite în voaluri alburii de praf; îl fascina o atât de plăpândă și efemeră existență, văzând cum micile sfere strălucitoare erau sorbite treptat, cu satisfacție clipocitoare, în covorul de pulberi cenușii-gălbui.
O dată cu acel colb în care se tăvălise pe vremuri, Ioan își regăsea începuturile. Copilăriile, îndeosebi, îl găseau pentru moment disponibil.
Așa aplecat, și-a petrecut brațul peste fruntea asudată, s-a întins și a zâmbit soarelui din dreptul stâlpului. Cu fiecare rid destins, fața lăsa tot mai multă căldură să o transpară, mai cu seamă prin pleoapele-i de pergament, ajunse ca de jar...
Zvâcnetul surd al timpanelor, cât și pulsul greu din venele ce amenințau să-i pleznească-n gâtlej, l-au silit a-și îndrepta cu un icnet trupul, auzind cum îi aluneca în corp, spre vechea lui firidă, un ditamai cheag de sânge. Eh, tânăr... Un pled grosuț, din lână australiană, așezat pe genunchii lui artrozici, ar fi fost lucrul cel mai nimerit pentru unul ca el, și gata pe astăzi, maestre... Tânăr cu sânge de sclerozat ― greu de înghițit așa ceva, ba chiar amuzant, numai că intenția surâsului i s-a rătăcit undeva pe drum, nemaiapucând a-i supune la chin acea tăietură mărginită de două buze ursuze.
Nu de vitalitatea sângelui se preocupase el vreodată. Cine să-l fi făcut să cedeze din când în când, măcar o idee, să fi dat atenție capriciilor aparent fără cap și coadă, hai să le zică năbădăi, manifestate de sângele rebel ce-l umplea altădată cu o poftă de viață scandaloasă, asemeni alcoolului, cine altcineva înafara lui însuși?
A scuipat lângă el cleiul dimineții ce-i stătea în gât. A făcut-o fără grabă, tacticos, cu amăgirea că va stoarce și puțin din amăreala gândurilor năpădite, așa, din senin, într-una din prea rarele sale escapade, netezind apoi locul cu talpa sandalei.

3. Scrâșnete

A luat-o din loc cu stăpânirea de sine pe care i-o mai permitea starea de nemulțumire. Păi, ce mama naibii, își propusese atâtea...
Prin mahala nu avea pe cine să întâlnească. Merita și el o după-amiază de capul lui, una fără aerul condiționat mirosind a cafea tare, făcută la nisip de credincioasa Erji, a țigară mentolată, aprinsă de conștinciosul său asistent, Despa, din treizeci în treizeci de minute, exact; fără Nina, Cela, Ane-Maria ori cum le mai cheamă în ultima vreme, care-cum le este rândul în program, cu părul lor strâns în coc franțuzesc, încorsetate în deux-pieces-uri mult prea sobre pentru tinerețea lor, de surâsul lor ambiguu cu care îl invită la plimbarea obișnuită, când îl ajută să intre în limuzina neagră a Academiei, de care se săturase... Nu, dar nici să renunțe așa ușor la încântarea inițială, amărându-se din pricina unui teanc de amintiri, legat și pus deoparte ca inutil, considerat ca incinerat în cugetul său, dar care se răsfirase pe negândite, așa, evantai, imagine cu imagine... Ca să vezi cum o memorie ca a sa, educată în spiritul reacțiilor convenabile, o ia razna ― semn de ramolisment sigur. Știa preabine, ar trebui ținută mai din scurt, fără nici o concesie. Adevărul era că nu se simțea în stare să facă față înfruntării cu ea. Poate indiferența ar fi o soluție; mai știi, o va încerca și pe asta.
Nu-și mai controla pasul, călca pe unde se nimerea, răcorindu-și palmele ca un puști, legănate din umăr. Și ce dacă era caraghios ori mai știe el cum? Să fie. Oricum, pentru moment unicul criteriu acceptat ca să fie catalogat astfel era felul său de a privi lucrurile ― basta!

De necrezut... Păsări!
Și câte!... Nu s-ar mai fi rupt de ele. Erau chiar păsări... Se scurseseră ani buni, sau mai știi, decenii, de când nu-i mai zburătăciseră privirile oprite-n sus. Până și-n zonele verzi din oraș, ori pe unde naiba le va mai fi admirat odată zborul, nu-l uluiseră vreodată în felul ăsta, răpindu-l cu totul lângă ele, imponderându-l parcă. Adevărul e că, deși nu le căutase, ar fi prea categoric să spună că nu le dusese lipsa. Inconștient, pasiv ca de obicei. Și, fără doar și poate, observase mai demult că apariția păsărilor prin parcurile din centru nu mai trezea nimănui indiferență, că porumbeii deveniseră o raritate până și în spațiul verde din jurul catedralei, dar faptului nu-i acordase cine știe ce însemnătate. El era mereu dus în altă parte... Și uite unde se putuseră totuși refugia ele ― niște copii ai străzii, totuși ―, în vreme ce prea puțini s-au omorât cu firea de grija lor. Mizantropia, se pare, îi molipsea pe tot mai mulți... Dar păsările încă nu-i părăsiseră!, iată o revelație de bun augur pe azi.
Dacă descoperirea asta îi echilibra una din balanțe ― aerul se purificase parcă în jur ―, talerele acesteia, însă, surprinzător de grele, își continuau, încet, ca de la sine, mișcarea spre cealaltă extremitate. În el se trezea, la început vagă, apoi tot mai intensă, o senzație de iritare, iar din străfunduri i-a răspuns imediat un sentiment de revoltă, umplându-l în cele din urmă cu sânge în clocot.
Spurcații! Meschinii! Cu câtă claritate vedea acum Ioan totul: doar rea-credință. Numai specimene ca ei putuseră să asocieze inaugurarea Monumentului cu dispariția păsărilor. O mână de panglicari cu nume, erudiți nevoie mare, plictisiți să tot pună în cârca poluării dezechilibre de orice gen, acești producători de valuri numai pentru a arăta lumii că au și ei o identitate, numai ei puteau sta la baza interpretărilor răutăcioase. I-ar fi târât de mână aici, să respire împreună aerul periferiilor, să le arunce în aer îngustimea, miopia. Orice vietate reacționează la calitatea aerului pe care-l trage în piept, îl caută instinctiv pe cel respirabil. Omul, cea mai stranie dintre vietăți, se acomodează și atât; îi e mai la îndemână obișnuința. Omul va rămâne pe vecie prizonierul deprinderilor sale (și s-a făcut atâta haz că primitivii ayanta își sacralizau fecalele...).
Nu trebuiau neglijați nici lingăii cu față calpă: ,,Maestre, de când ne-ai oferit Monumentul lăsăm deoparte nimicnicia plăcerilor noastre trupești...” În felul lor, erau dați dracului, pentru că de fiecare dată îl înfiora o satisfacție dezarmantă, rușinoasă, care aducea atât de bine a complicitate încât îi suspecta de-o inteligență mefistofelică. Nici măcar nu voia să se gândească la ridicolul luminii în care l-ar fi văzut aceștia dacă s-ar fi aflat doar una dintre cele câteva porniri așa-zise puerile, degradante pentru unul ca el, și toate astea numai fiindcă ținea cu ardoare să rămână în continuare cel vrut de ei toți.
Dacă-i admiseserără totuși ceva, era fiindcă ținea de firea păcătoasă a omului și intrase demult în legenda țesută pe seama sa. Femeia și iar femeia! Aceasta a fost cea care, în ultima instanță, l-a învârtit pe degete o viață întreagă, l-a obsedat și, în același timp, l-a secătuit, ca până la urmă ― de pildă acum ― doar să-i vegheze sănătatea precară. Probase și căsătoria, o singură dată, dar n-a ținut; monogamia nu era de el. A rămas un cuceritor, un veșnic fermecat. De statură mică, nonconformist în toate cele, cu un mers flegmatic și gesturi sigure, Ioan cel tânăr (asta însemnând: licean răzvrătit, student al câtorva facultăți, dintre care a terminat doar una, profesor de liceu cu convingeri libertine, iar apoi, temporar, asistent la arhitectură și arte plastice) nu era nicicând în stare a neglija contururile bine trasate ale oricărei femeiuști venindu-i din față, ceea ce-l făcea să se oprească din mers cucerit pe de-a-ntregul, să prețuiască lung, de aproape, fără jenă, cu ochi ușor mijiți, de cunoscător, ca înaintea unui nud în lucru, provocator și curtenitor, pe aceea ce tocmai trece, unduitoare, la două palme de sexul lui. Multe, în primul rând cele răpitor de frumoase, i-au cedat poate din spirit de frondă, de sfidare a conveniențelor, iar altele, nu puține, se lăsau seduse de proiectele lui, de anvergura neobișnuit de ambițioasă a acestora, de spațiul original în care trăia ― un veșnic atelier-șantier ―, de incursiunile ce le făceau alături de el în magica istorie universală a artei. Le vedea înnebunite de felul său furtunos în care le devora, cum îi tolerau orice fantezie erotică, ca unui copil neobrăzat și robust, pentru care nu mai contează că se mânjește până la urechi când își înfulecă înghețata preferată. Femeia i-a conferit lui Ioan acea dimensiune prin care el putea accede la înălțimea Creatorului, la credibilitatea a tot ce făcea, la însăși încrederea în sine. Pe atunci era încă departe de Dumnezeu.
În anii cavalcadei succeselor sale, iubitele cu care se afișa în lume erau constant în număr de patru, și nu neapărat aceleași. Oscilarea între ele îi imprima energia turbionară a unui motor electric, insuflându-i astfel efervescența de care avea nevoie în clipele însingurate ale creației. La fel de natural, ele îl trădau, îl furau, îl părăseau de fiecare dată. El doar le iubea, le mințea frumos; le ajuta chiar să-l înșele... În ultima instanță, pentru ele construise, de fapt, Monumentul.
Abia târziu, o dată cu revelația că lumea se mișcă în legea Dumnezeului care a creat-o și nu după logica orgoliului hormonal, le-a părăsit o dată pentru totdeauna. De pe urma lui avuseseră cu toate numai de câștigat, nu le-ar fi plâns de grijă. Iar Ioan, devenit temător și mistic, cum nu știuse vreodată a-i sta în fire, părea să se fi împăcat definitiv cu vremelnicia omenească, cu renunțările.

Că ani nenumărați, chinuitori, și-a reprimat tânjelile ca pe niște prunci făcuți în taină, cu secretara, a fost eroarea care îl denaturase, îi contrafăcuse formula de viață, constrângându-l a accepta, umil, împovărarea unui prestigiu, a unei prestanțe ,,fără cusur”. Din păcate, spiritul lucid și l-a redobândit abia spre bătrânețe, când ,,recuzita” asta îi fusese trecută, cu încetul, în sarcina celor din preajmă, specializarea lor rezumându-se la a tezauriza, de a conserva bunurile patrimoniale. Cu ocazia aceea a constatat că nu-și mai aparținea, că-i fuseseră inventariate până și clipele de singurătate. La fel, oficialele și fictivele lui metrese ― tinere simpatice, bine și cu gust îmbrăcate ― îi erau, în realitate, simple însoțitoare cu rol pur imagistic. Straniu sentiment să te știi devenit legumă... În plus, se vedea și prădat, nu atât pe dinauntru, cât în drepturile cele mai elementare. Un duș rece care l-a făcut pe Ioan să treacă la lupta de rezistență. Ceilalți, însă, buni strategi, l-au neutralizat fără efort, aproape în joacă, cu zîmbete și autoritate ,,parentală”. A realizat atunci cât de inegală îi era lupta, asociind-o cu aceea a unui gard viu ce, la un moment dat ― în pragul desfrunzirii ultime și a uscării ―, refuză a-i mai fi retezate acele ramificații crescute spontan, în legea naturalului, nemaivrând să respecte geometria trasată în mintea grădinarului. Un asemenea gard, dacă totuși se pretinde viu, măcar forma și mijloacele de apărare ar trebui să și le decidă singur, indiferent la asigurările privind măiestria, profesionalismul și rapiditatea operației de tundere.
Nesupusul său gard viu l-a adus pe acele străduțe periferice, în speranța desfacerii tainicilor muguri tomnateci, în a căror latență credeau deopotrivă amândoi, în suflet promițându-și un octombrie de altădată, când miracolul înfloririi mai era uneori posibil. De sperat, sperau amândoi, numai că Ioan o făcea într-un fel temător, punându-și cât se poate de serios problema dacă ploile târzii, cu soare, ar folosi într-adevăr unuia de vârsta lui; s-ar fi mulțumit și c-o ploaie amărâtă, numai să-l convingă, să-l amăgească nițel. In orice caz, era de preferat să spere, întrucât de resemnare într-un canal privilegiat, prin care se scurgea același borhot cu miros de formol, de zambile plantate pe morminte, se săturase până peste cap.
Și-a mutat privirile în înalt, din nou, de data asta stăruitor, în așteptarea unui semn venit dinspre zburătoarele lui; avea de făcut multe, multe lucruri astăzi... Le-ar fi cerut umil iertare, cu căldura prietenului către alt prieten, numai să-l primească printre ele... Să se vadă odată scăpat de reproșurile care-i măcinau nervii tocmai acum, în rarele lui clipe de reculegere. La drept vorbind, dacă ar reflecta ceva mai calm, cu detașare, nici poluarea n-ar trebui să fie complet absolvită de răspunderi, iar el prea dramatiza totul, ajungând să cerșească clemență unor biete necuvântătoare. Că le-ndrăgea, asta-i altă poveste.

Un scrâșnet lung, a icnet, l-a paralizat. Un automobil încins, galben-portocaliu, oprise cu botul la două palme de genunchii lui Ioan. Portiera a răbufnit odată cu un obraz congestionat:
― Tăticule, calci pe nori?! Te stâlceam, bă, tăntălăule, o pățeam cu tine! D-aia ai ochi în capul ăla sec, să vezi! Bă, moșule, tu m-auzi?...
― Lasă-l, Iorgule, termină odată!... Tu nu-l vezi?... a auzit Ioan un glas aspru de femeie venind din spatele acelui ins. Uită-te mai bine, că tu ai ochi buni... Nu la mine, Iorgule, hai că ești nostim!
Ioan aștepta în neclintire, simțindu-se ținta unor priviri dezorientate ce încercau, în panică, să înțeleagă ceva ce le depășea.
― Din-ăia ce se roagă la Monument, pricepe, Iorgule...! a adăugat rugătoare femeia, în a cărei voce începeau să vibreze nevricalele. Ei...? dar, cum nu obținea ceea ce scontase de la partenerul ei, a pufnit agasată: Hai, dă-i drumul, că mă enervezi. Hai odată!
În sfârșit, portiera a fost trântită, chiar dacă nu cu cine știe ce fermitate. Înainte ca mașina să cabreze și să se piardă într-un haos de praf, în clipele acelea stupide, chinuitor de lungi, în care tipul de la volan nu făcea altceva decât să stea prăvălit, cu capul lăsat pe spate, în rezemătoare, Ioan a apucat să audă ceva ce i-a trezit îndoieli amarnice. Un gol i se căscase în piept...
Din el a țâșnit, ca o răbufnire purulentă ce rupe o cicatrice veche, cea mai murdară înjurătură dintre câte știa. Un urlet de lup înnebunit de lună. Limba aceea inscandescentă a pârjolit de-a lungul pereților mai multor case, stingându-se în sincope undeva prin cotloanele zigzagate ale străzii, pe unde tocmai mureau ecourile unui eșapament înecat.

S-a urnit, fără a-și propune o direcție anume.
Mergea, călca, înainta cu intenția declarată de a ieși cu orice preț din acel moment; își purta fierberea pe două picioare de plastilină, iar aburii acesteia, înălțându-se, îi împăienjeneau vederea, îi întăreau fălcile. Auzea cum îi pârâia în gură complicata lucrare la care doi cunoscuți stomatologi își pierduseră timpul și răbdarea doar pentru a-i da lui putința să-și mestece singur dejunul, însă mult mai limpede simțea el, ca venite din înaltul unui naos, șfichiuiturile biciului ce-l încovrigau de durere: ,,... Mai bine mă lăsai prost, mamă!... Mi se apleacă de ăștia.”

4. Blocul

Ioan nu se voia decât ceea ce era acum: un mai-mult-să-se-afle-n-treabă în nădragi scofâlciți, cămașă cadrilată nu prea nouă, sandale de plebeu, pe piciorul gol, obraz neras, păr în șuvițe argintii răspândite pe un creștet pătat cu maroniu, ochi stafidiți în orbite închise la culoare. Cum dracu’ și de unde până unde a ajuns să fie asociat cu cel de care nu mai voia să știe, cel puțin astăzi!?
I-ar fi recunoscător aceluia care i-ar da o explicație cât de plauzibilă. Deconspirarea fusese mult prea brutală, una care-l aruncase tam-nesam în sudorile vechii sale vinovății... Dar avea el oare suficiente certitudini ca s-o numească ,,deconspirare”? Legătura făcută între înfățișarea sa și Monument, da, poate asta l-a zdruncinat din prima clipă, i-a anulat orice reacție. Oare inhibarea sa puerilă să le fi mărit confuzia? Dar era și pluralul ,,ăia”. Care ,,ăia”? Ca și acel ,,se roagă”. Nu pricepea o iotă. În ce privește felul cum arăta, nu avea ce să-și reproșeze, doar se declarase satisfăcut de cum se deghizase; se studiase atent înainte de plecare, fiind satisfăcut de aspectul lui comun, de om al străzii.
Ce mai, la naiba, s-a agitat prostește! Evident, la mijloc trebuie să fie altceva. O simte, are certitudinea intimă că nu el a fost cel recunoscut. Un altul cu siguranță, unul ,,din-ăia” pe care-ar fi curios, chiar interesat să-i cunoască și el... Chiar era? Aici, din păcate, era nelămurit. La ce i-ar folosi acum, când fugea de scârbire, să afle ce s-ar putea ascunde îndărătul unei astfel de expresii? Măcar în privința asta să rămână nedumerit și tot n-ar fi în mare pierdere.
Zile, numai bune pentru elucidat neînțelesuri, vor mai fi și altele, destule, pe când asta de acum era una, poate ultima care-i îngăduia neîngăduitul și-i promitea câte în vremuri frumoase. Ziua asta n-o va irosi pe tichii de mărgăritar luându-se după franțuzul cel aiurit care-l asigura odată că timpul este materialul ideal pentru confecționarea praștiei. Cine-și închipuie, la o vânătoare de cai verzi pe pereți ― ca, de pildă, cea de acum ―, că timpul poate fi întins și până la ureche, se înșeală amarnic. Neglijând ― cum, de altfel, o pățise el însuși la vârsta uceniciilor esențiale ―, că orice lucru își are limitele sale stricte, la o întindere plină de entuziasm, acel cineva va fi pleznit pe neașteptate peste față, sălbatic, cum e mai rău. Un om cu scaun la cap nu și-ar stoarce, deci, creierii, taman în ziua sa liberă, pentru a-și aminti mai multe lucruri decât are nevoie. Mai ales că, într-adevăr, era o după-amiază în toată splendoarea ei, magnifică!

Crengile unui salcâm ivite printr-un grilaj lung i-au răzuit obrazul până la tâmplă, dar nu le-a luat în seamă. Arsura chiar îl încânta, îngânând mai departe cântecelul deocheat de care-și amintise cu surprindere mai înainte, iscându-i un zâmbet larg pe chip.
Se petrecea ceva uimitor cu el, era convins de asta, din moment ce s-a pomenit în minte cu niște șoapte năstrușnice, nelalocul lor: ,,Uite, amice, ăstea da culori adevărate! Serios, Ioane, de unde a mai răsărit un așa cer luminos, scăldând totul în culori de basm, parcă lustruind și patinând lucruri de neobservat altădată. Chiar!, de unde, amice?...”
― Domnu’, fiți bun!... Uu-u, domnu’!
Smuls din reverie, Ioan a orbecăit cu privirea pe zidul dinspre care auzise strigătul.
― Aici! Mai sus, domnu’!...
În fine, a dat de ins la nivelul cinci. Îi zărea parcă și zâmbetul, ori era de înțeles.
― Un program, atât, domnu’!... N-o să rămân dator... Zău, v-aș ruga mult! E după colț, aproape de tot. Ce ziceți?
Toate îl luau pe nepregătite.
― Eu? Păi...
Dar nici așa! Nici nu se cunoșteau, de-o vârstă nu erau ― diferența fiind chiar considerabilă ―, iar individul îl trimitea, ca pe-un țigănuș, după programul TV...
A observat pe celălalt trotuar, un pic mai în susul străzii, chioșcul. Și, cum nu-l mai preocupau ironiile sorții, și-a zis că, în definitiv, n-avea ce pierde. S-o ia măcar ca experiență.
― Bine, s-a făcut.
De la balcon, omul într-un halat deloc nou a aruncat o monedă lucitoare.
Ioan, cuprins de o îndrăzneală vecină cu imprudența crasă, s-a mișcat repede pe direcția bună. A reușit s-o înhațe din zbor, ceea ce l-a încântat de-a dreptul. Dexteritatea în astfel de treburi se numărase pe vremuri printre mândriile lui cotidiene, cele care-i confirmau că totul era cu putință. Nu-l părăsiseră deci cu totul! Regăsirea asta de sine îl binedispunea la culme, făcându-l să se simtă ca atunci când, în urmă cu peste treizeci de ani, după o dispariție inexplicabilă de patru luni, și-a găsit, încovrigat pe preșul din fața ușii, câinele. A retrăit înduioșat scena în care Spic i se aruncase cu labele lui mari și murdare pe reverele sacoului, respirând precipitat și luându-i la lins tot obrazul.
I-au revenit în minte drumurile de mai demult, făcute după cumpărături. Pe unde nu trecea atunci, alegând de regulă un traseu ocolit, mai lung, pe când uita de plasa ce i se bălăbănea de glezne, numai ca să se piardă în vitrine, în aglomerația din fața cinematografelor, printre minunățiile electronice scoase de basarabeni pe tarabele din piață... Părinții, fiind obișnuiți cu întârzierile sale, îl certau mai mult din rutină sau, mai simplu, nu-i spuneau nimic. Găsea o plăcere deosebită în a colinda prin oraș cu banii mototoliți în pumn, gândindu-se la cam ce ar putea să facă cu acea sumă dacă ar fi fost banii lui de buzunar. Acum, cu ziarul cumpărat în mână, s-a revăzut cum aducea acasă, ca pe-un trofeu vânătoresc, plasa încărcată cu ce reușise să cumpere.
Insul din balcon fuma cu nerv. Se perpelea vădit; nu îl zărise încă.
― La datorie! Hei, ia uitați! și a folosit programul ca pe-un fanion de semnalizare.
Zâmbea stingher. Cel de deasupra a zvârlit departe, cu un bobârnac zdravăn, mucul ce începuse a-i arde unghia.
Ce pierdere!... Cu măcar o fărâmă de întuneric în jur ar fi avut parte de niște curbe magnifice, desenate-n văzduh de acel jar. Păcat...
― Dar ți-a trebuit ceva timp, măi tată..., i-a auzit Ioan bombănitul. Și, cum nu avea timp de pierdut, omul i-a mai aruncat în pripă: Bine, lasă, caută-mă la nouăștrei. Stai!... N-ai cumva să-mi schimbi..., dar s-a răzgândit. Bine-bine, lasă asta. Hai! și balconul a devenit pustiu.

Blocul, o adevărată hecatombă arhitectonică, pe lângă faptul că nu semăna a nimic, avea peretele frontal aproape negru de cât fum înghițise, o tencuială bolnavă, putredă, căzută pe mari porțiuni. Mai mult ca probabil aparținea unei perioade obscure. La intrarea prin gangul înalt și boltit l-a izbit în față, ca avalanșa unei tone de zăpadă fleșcăită, cu iz muced, un puternic curent de aer rece, venit dinspre curtea interioară. Un asemenea curent mai simțise trăgând doar la gura minelor închise, puse în conservare.
A pășit câteva momente nesigur, până ce a distins câte ceva prin clarobscurul care-l înconjura. În afara zidurilor nesfârșite, igrasioase, s-a împiedicat în tot felul de lăzi pentru gunoi, unele goale, altele supraîncărcate cu resturi menajere urât mirositoare, în întretăieri de frânghii și sârme cu rufe puse la uscat. Nelipsitul ochi de cer l-a găsit înghesuit între ziduri negre, la capătul unui tunel așezat în picioare.
Măcar de s-ar zvânta! Treaba lor... După aprecierea lui, o piesă de îmbrăcăminte pusă acolo la uscat, era lăsată în principal să prindă mucegai, și numai în al doilea rând să se și usuce. Umezeala aceea înecăcioasă, resimțită la tot pasul, îl atacase de cum pusese piciorul în acel spațiu, urcându-i-se rapid dinspre tălpi în glezne, în coapse, ca într-o sugativă. Nu și-a putut înfrânge scuturarea ― înfrigurare și dezgust. Fără doar și poate, rufele erau întinse pe sârmă mai mult ca să se scurgă de apă, iar uscarea propriu-zisă continuând mai apoi în apartamentul, în baia sau bucătăria gospodinei; aceasta doar le înlocuiește pe cele de afară cu altele proaspăt stoarse. Pe una o avea de fapt în imediata lui apropiere: plinuță, de vârstă mijlocie, figură cumsecade, asudată, priviri curioase, deschizând și închizând aceeași ușă cu mâna rămasă liberă ― una umedă, albită, umflată de apă și detergent, asemănătoare, până la frivolitate chiar, celei tocite, de maseur din băile publice.
Cum naiba reușea femeiușca asta să se miște cu atâta larghețe pe scara suspendată înspre curte, s-a întrebat el înciudat, căci lui i-a trebuit destulă concentrare spre a nu privi în jos și a nu scăpa vreo clipă balustrada din palmă, pipăind-o orbește, neîntrerupt, în urcarea asta spre înălțimi nesigure. Nu-i ieșea din minte structura șubredă a scării de sub el, compusă din bucăți de țeavă metalică înfipte în perete, roase cu toate de lichenii maronii ai ruginii. Îi apăruse întreagă când a ridicat ochii în căutarea locului unde trebuia să ajungă ― amintea de-o schelă improvizată, dispusă într-o spirală largă, amețitoare, ce se ermina la ultimul nivel. Escaladarea asta îl secătuia de aer, trăind cu presentimentul unei prăbușiri iminente, când totul s-ar petrece aidoma coșmarelor ce-l bântuiau adesea, celor cu el prăvălindu-se într-un gol înfiorător, având inima contractată și măruntaiele asfixiindu-i plămânii, dărâmând rând pe rând, ca pe niște bețe de marocco, tuburile unei cutremurător de înalte orgi, în agățarea-i disperată. Cum peretele îl avea lângă el, i-a căutat cu palma soliditatea, asprimea, ori de câte ori a simțit nevoia să-și mai tragă sufletul. Dar, curios, oboseala lui de bătrân neputincios nu avea alt efect decât acela de a-l îndârji și mai tare.
Și a urcat-o până la capăt, blestemata!
Epuizarea l-a făcut să apese lung, cu zăduf, butonul cel murdar al soneriei, de parcă s-ar fi sprijinit în el, să-și calmeze mai repede agitația pieptului. A mai apăsat de trei-patru ori și ar fi bătut chiar cu pumnii dacă n-ar fi auzit în ultima clipă un ,,Intră-intră-nene!” înfundat de dincolo de ușă.

Nu intra în obiceiul lui să deschidă el primul ușa unei case străine, dar cum îndemnul îi era adresat lui și nimănui altuia, a apăsat totuși mânerul rece al clanței. Era deschisă. S-a văzut intrând în semiîntunericul unui hol ocupat mai în întregime de mantouri de vânt, de ploaie, pardesie, sacouri uni și în carouri, o scurtă îmblănită, pălării, sacoșe fără-moarte cât toate zilele, suprapuse cu toate într-un cuier invizibil; era cel puțin de presupus unul acolo. A întrezărit prin crăpătura altei uși ― a bucătăriei, se pare ― o tăblie de masă pe care tronau teancuri de vase de faianță, coji de pâine, pungi sparte, o conservă deschisă, lucruri ce denotau veșnica grabă în luarea meselor de peste zi, rezumate de fapt la aceeași mâncare încropită din ce e de găsit prin frigider. S-a împiedicat în încălțările îngrămădite anapoda pe jos, dinaintea cuierului.
― Hai odată nene, fără sfială! a venit alt îndemn dinspre capătul antreului unde, pe geamul translucid al unei uși, se succedau pete și umbre luminescente, vag albăstrui, așa că a apăsat încă o clanță.
A fost orbit de marele reflector ce-și arunca proiecțiile în toate colțurile unei încăperi neaerisite, căreia îi tapeta pereții cu motive în continuă schimbare, culoarea dominantă urmând imediat alteia. Poate camuflarea ferestrei și lipsa altor surse de lumină să-i fi contrazis lui Ioan simțul normalului, ducându-l la concluizia că acolo ceva nu era în regulă. Nu atât că l-ar atinge nesinchisirea insului la apariția sa ― își ștergea mai departe subsioarele cu prosopul, nederanjându-se măcar să aprindă veioza aflată la îndemâna lui pe măsuță ―, dar măcar să se fi jenat de goliciunea vestimentară cu care întâmpină un necunoscut!
Întins în voie pe fotoliul tras la mai puțin de un metru de ecran, și sprijinindu-și picioarele durdulii pe un taburet de tafta verde-banană, cu un ștergar flaușat petrecut pe după gâtul și ceafa asudată, omul se afla vădit în elementul său. Poate și asta, într-adevăr, să-i fi intrigat bunul simț ― grăsunului îi părea foarte normal să se posteze la nici o jumătate de metru în fața ecranului, distanță pentru el, unul, de neconceput, ca de altminteri toate aberațiile suportate de el în acel loc, începând cu scara suspendată ― adevărate furci caudine pentru cel venit din afară.
― Ai fost un domn, tăicuță, mulțumesc mult! Săptămâna trecută am dat doar de techerghei. Unul a șters-o cu banii, escrocul! Cei ca dumneata sunt ceva rarisim azi. Dar ia loc, te rog, fă-te comod. Hai, nu te codi atâta, ia un pahar cu apă rece și stai odată jos, că pierzi o finală mare. Nu te pasionează sumo? Eu mor! Să nu-mi spui că n-ai auzit de Tai-Sutara și de Mc Plath, tot nu te-aș crede. Măi, măi, dar stai jos pentru Dumnezeu, că pierdem din prima rundă!
Și, cu aceste vorbe, corpolentul omuleț s-a foit în uriașul său fotoliu căutând o poziție cât mai confortabilă, în acord cu momentele de excepție la care urma să asiste în câteva clipe. Cu fixitatea nerăbdării în ochii pe care strălucea câte un ecran minuscul, a bâjbâit după pachetul de țigări printre cutiile de bere, paharele și sticlele ce aglomerau măsuța, l-a găsit, a scos, abil, cu aceeași mână, una, și a aprins-o cu gesturi automate. S-a abandonat după aceea, preț de câteva secunde, unei satisfacții numai de el știute, sorbind subțire, absent, cu privirile împăienjenite, de cunoscător, ofranda beatică a tutunului de calitate.
― E-n formă băiatul! a zbierat el deodată, bătând puternic cu palma în brațul fotoliului. Norul de praf, astfel iscat, a gravitat ceva timp, ca un nimb, în jurul televizorului. Are șanse, are șanse mari azi, uite! și omul, chicotind mărunt, femeiește, și-a frecat palmele, pregătit pentru victoria secolului.
― Unde pot să-l pun?
Ioan ar fi vrut să plece de îndată; nu-i convenea unde nimerise. Asemenea specimene, după socoteala lui, n-ar fi trebuit să existe. Un voyeur, un malformat între atâția alții, după direcția în care evolua atunci însuși omul. O așa scârbă de toate nu-l mai încercase pe Ioan de mult.
― Ce spui?... A, programul! Așa e, uitasem... Dă-mi-l, te rog.
Insul îl privea pentru întâia oară. Părea un neajutorat așa cum stătea, cu brațul întins către Ioan, cu ochii clipindu-i în felul miopului rămas fără ochelari, voind cu orice preț să discearnă figura interlocutorului.
― Ia stai, nene, un picuț... Nu, nu, asta-i prea de tot!...
Fără a-și explica, Ioan a simțit atunci pătrunzându-l o căldură sufocantă, cum spinarea i se acoperea cu bruma panicii. A rămas însă nemișcat în continuare, ca fixat în ace entomologice pe locul în care îl țintuiau doi ochi îngustați, cu rozetă de colimator. Nu i-ar fi stricat câteva lămuriri, să-l pună cineva la curent cu ce se întâmplă cu lumea asta... Instinctul, oricum, îl avertizase mai înainte, așa că trebuia s-o șteargă urgent de acolo.
― A, vă știu, vă știu! Ce căutați voi la mine-n casă? V-o spun de la-nceput: n-o să țină! Știu ce vreți voi. A, să înțeleg, deci, că nu mai am scăpare, că trebuie să mă convingeți și pe mine, nu-i așa?!
Ioan se clătina, pus în bătaia rafalelor unui viscol de ianuarie. E prea mult... Ce se întâmpla oare cu el?
― Nu pricep, domnule, ce spuneți, dar vă atrag...
― Haida-de, nu mi te preface, ,,bătrâne”! Trebuia să te miros de la distanță, ce dracu. M-a orbit finala, să n-o pierd, de-asta am fost prost să te chem. Să nu credeți voi că-s nătărăul care vă lipsea!
― E stupid, domnule. Vedeți bine că sunt singur. V-am făcut un serviciu fiindcă m-ați rugat, asta-i tot.
– Bogdaproste! i-a tăiat-o sarcastic acela, dar ceva mai potolit. Ne ascundem după degete, deci... Buuun! Dar pe mine nu mă-mbrobodiți voi, e clar? și i-a aruncat o privire prevenitoare. Opiu pentru imbecili, asta-i fenomenalul vostru Monument! și a rânjit batjocoritor. Că vă face mai deștepți dacă beți licoarea ce v-o dă acolo? Eu nu m-aș spurca cu apa aia colorată ce pute ca dracu’. Degeaba-mi răcesc gura, nu? Sigur că nu vezi, sigur că nu vezi... Orbi cu toții! Dar pe ăsta îl vezi? și i-a arătat cu degetul tensionat ecranul televizorului Zii!. Cum adică, nu? Oh, săracii... Află că mai există și alții pe lumea asta, ăștia ca mine, care-l văd bine de tot. Da, și numai pe ăsta! Doar n-ai crezut că sunt singur!? Și care-i paguba că nu suntem ca voi? Eu, dacă am chef, trec pe internet și discut cu orcine de pe fața pământului! Voi, acolo, vă închipuiți că-l veți putea înlocui pe ăl de sus cu sufletul națiunii, că mintea omului se descurcă și fără El? A, vouă vă ajunge să vă pupați în cur unii pe alții când sunteți în culmea extazului... Haide, nu-mi dai cu ceva în cap? Vezi, nici tu nu știi ce crezi. Eu, de-aici, din fotoliu, mă plimb pretutindeni, nu-mi scapă nimic! Poate-or fi sticleții mei, dar măcar sunt mai întreg la cap decât unul ca tine, care tânjești la instaurarea stării de ,,românitate” în cele patru zări ― Imperiul României! Ce să-ți zic...
Aici, rămas fără aer, omul a horcăit a râset și s-a prăbușit în fotoliu, într-un fel dezamăgit de lipsa ripostei lui Ioan. Parcă uitând cu desăvârșire vehemența ce-l îmbujorase mai înainte, omulețului nu-i păsa decât anume cât pierduse din finala de sumo. A pus la maxim sonorul, aruncând apoi telecomanda pe măsuță cu un gest care-i trăda nervozitatea. Nu-l mai interesa prezența lui Ioan. La dracu, Mc Plath pierduse deja o rundă!
S-ar mai fi ignorat ei, așa prostește, încă mult și bine ― un chin suplimentar pentru Ioan cel ,,amestecat în troaca porcilor” ―, dacă obezul nu și-ar fi amintit ceva, drept pentru care s-a răsucit să scotocească din nou printre lucrurile de pe măsuța din stânga sa, bodogănind:
― Să-mi intre-n casă, auzi... Orb am fost... Uite, i s-a adresat acela, mai mult nu am, și cu asta basta! Gata, ia, nu-mi umbla mie cu smiorcăieli, atât ți-e plata pentru drumul făcut.
Ioan n-a realizat imediat ce-nsemna mâna întinsă. A, da, plata... Nu trebuia să-l mire, intrase singur în jocul ăsta; se va conforma... A luat bancnota, lăsând ziarul să cadă între cele două scrumiere pline vârf de pe măsuță.
― Mai degrabă mă-nnebuniți voi toți... i-a ieșit, acru, șuierul dintre buze. Nu m-am ramolit chiar într-atât, e zadarnic, vă amăgiți. Pot să judec, încă am un trai al meu...
Și ar mai fi scos din el destule altele; nu de mocneli ce-i scrumau pacea sufletească ducea el lipsă. Căci linia sa de plutire i se confundase mult prea des cu deznădejdea, iar acum, stându-i în putință să ia în sfârșit o atitudine, se împiedica, se înneca în propria bălmăjeală, permițându-i omulețului să-l străfulgere pe sub sprâncene: „Ce tot îndrugi acolo!? Mc Plath și-a revenit, sunt încă șanse!”
Când a ieșit, Ioan n-a avut putere să mai izbească ușa-n urma sa, lucru de altfel total gratuit.

Insul își aprinsese țigareta următoare, bine uscată, mai pe cinste ca precedenta. S-a tot foit, căutând poziția cea mai comodă în uriașul său cuibar, ca apoi să salte așa, în palmă, cele două monezi de un leu rămase ca rest, plictisit de moarte în fața valurilor ce se rostogoleau agale pe sub înalta și însorita faleză scandinavă din agasantul intermezzo publicitar, cu singurul gând că runda decisivă va începe peste douăzeci și șase de secunde.

5. Vitrine și reflexii

N-a putut rezista. S-a întors pentru a doua oară să privească urmele rămase întipărite dincolo de bordura ce mărginea asfaltul neted al autostrăzii. Acestea nu-l urmau. Abia vizibile, anonime, mute, parcă anume așezate în centrul ovalului aruncat în drum de conul de lumină ruginie al felinarului. Abia acum, cu ocazia asta, a observat că tocmai se înserase.
Un pas peste-o graniță... Greșise crezând că se va debarasa fără urmări de acel ținut, de colbul ce-i păstra cu sfințenie urmele de sanda, mustrare amarnică pentru cel ce poate uita... Cu toate astea, sentimentul ușurării, al eliberării, resimțit odată cu părăsirea mahalalei în acel capăt de stradă, cât și deschiderea noii perspective către măruntaiele de beton, sticlă și oțel încins ale fiarei cu răsuflare grea, numită metropolă, semăna nedorit de mult cu cel încercat cu ani în urmă de ștrengarul care se ținea de șotii provenite din surplusul său de neastâmpăr și din dorința de-a sfida într-un fel oarecare interzisul, făcându-l responsabil de toate neîmplinirile vârstei.

Pasărea întunericului s-a lăsat atunci pe acoperișuri, aducând sub aripi mase de aer răcoros, proaspăt, în tonuri de acuarelă udă, o neașteptată mană cerească pentru un Ioan sleit, amator de schimbări lăuntrice.
În drumul spre casă, odată ce s-a văzut înghițit de viermuiala străzii, s-a lăsat furat, ca atâția alții, de mulțimea vitrinelor ivite în cale. Ar fi ajuns mai demult dacă ar fi luat un tramvai, dar a preferat respirația largă a bulevardului, altfel înghesuirea într-o cutie de tablă ce-și zăngăne toate încheieturile i-ar spulbera până și bruma de bună dispoziție care-i promisese o zi cu mult cer albastru deasupra capului. Și oare, că se întorcea de bunăvoie la poalele Monumentului, a cărui umbră îl sufocase un timp cât veșnicia gheenei, și numai pentru o condiție privilegiată, de relicvă, de exponat cu har autobiografic, asta nu însemna că se retrăgea spre lașitatea comodității? Că gardul cel viu, sătul de inconvenientele luptei, se abandona în mâna grădinarului și-a foarfecii sale?
Dacă i-ar fi fost în intenție să ajungă acolo, ar fi făcut-o de la început, repede, fără ocoliș, iar în locul escapadei ăsteia aiurite, în travesti, ar fi beneficiat de-o promenadă instrumentată după tot protocolul, instalat între pernele limuzinei de lac negru a Academiei, cu Smara sau Anabela alături, numai bune să le mângâie pulpele pe sub rochia ridicată deasupra unor genunchi impecabili, iar pe locul din față cu un Despa doldora de informații și comentarii la zi, cam piperate ele, dar spuse pertinent, în surdină, timp în care, dincolo de parbrize ar defila monoton traseul prevăzut, ca un decor traforat în buza unui disc de placaj... I-ar fi ajutat astfel să consemneze promenada ca realizată și s-ar fi retras după aceea mulțumiți cu toții... Merita oare să-l amuze, ori să-l întristeze, duplicitatea lui? Nu se va strofoca în găsirea unui răspuns; nimic nu-l presa în direcția asta.

Vitrinele îi făceau plecăciuni grațioase la mai tot pasul. Adevărat, meritau și ele puțină atenție. Aveau geamuri uriașe, strălucitoare, efecte luminoase halucinante, mărfuri mai accesibile ca oricând, iar privirilor profane nerămânându-le decât să le înscrie inconștient printre poftele lor secrete.
Nu puține erau însoțite de câte-un fond sonor propriu, sesizabil numai în imediata lor apropiere, în care succesiunile de sunete, nu multe la număr, dar de tonalități insinuante, obsesive, se desprind alene, se împrăștie în jurul privitorului ca un roi de îngerași cu aripi multicolore, subjugându-l, aproape silindu-l a le îngâna inconștient firul melodic. Capcane nemaipomenit de dulci, un drog injectat altfel de cum se obișnuiește.
La o anumită înălțime, pe cristalul ce separă lumea iluziei de cea a ofertei comerciale, se puteau distinge amprente de palme, de nasuri mici, turtite.
Printre ele se amestecau cândva și ale sale. Pe atunci erau șterse zilnic cu o bucată de molton; apucase să și audă zăduful celui care o făcea ― un băiat de prăvălie îmbrăcat îngrijit, bine ferchezuit și duhnind a colonie tare; se vedea că ține la imaginea și poziția lui. Ambiții potrivite cu omul potrivit.
Din spate, o voce amabilă căuta, se pare, un interlocutor:
― Ce spui, prietene, nu e impresionant? E bine așa, el trebuie privit de la distanță... Ne dăruie prea mult, nu știu dacă-l merităm...
S-a întoars pe jumătate, atât cât îl obliga eticheta. Nu înțelegea la ce anume se referea străinul al cărui contur înnegurat îl avea în coada ochilor.
― Da... impresionant..., a convenit el în speranța încheierii aici a schimbului de amabilități.
Nu era însă prea greu de ghicit; insul avea chef de vorbă. Glasul neutru, tonul amabil, de taifas, căpătau, pe măsură ce vorbea, accente nesuferite pentru Ioan. Acel ins, cu vorbăria lui nepotrivită, îl agita, îl răscolea, de parcă în celulă îi fusese adus un coleg de care s-ar lipsi bucuros. I-a fost ciudă în acele clipe că nu putuse învăța tactul trebuincios pentru a scăpa de sporovăiala plicticoasă a celor ce nu au multe de spus.
― N-am intrat vreodată în el, a meditat cu gravitate acela, fără a-ncerca o sinceră vinovăție. Și nu una de trei parale, de păcătos, cum zic popii, ferească-mă!, ci una care, zău, mă-nfricoșează de sus până-n tălpi, o simt de parcă-i ridicată din sufletul nației noastre...
Abia atunci, reflectate în sticla vitrinei, a întrezărit și el luminile ce drapau Monumentul.
Nu-și amintea de când nu le mai băga în seamă, sau, mai bine zis, nu îi lipseau, și apoi se scurseseră suficienți ani ca să-l intereseze și altceva. La inaugurare fusese, ce-i drept, cât se poate de satisfăcut... Chinul a urmat abia după aceea: adulări care-i ridicaseră sângele în cap de rușine, osanale aduse ca pentru a-l mortifica cu tot dinadinsul, sfârșind prin a-l izola de restul lumii. Calvarul actorului care-și interpretează la nesfârșit rolul ce l-a făcut cunoscut, lui nepermițându-i-se a mai fi el însuși...
O șleahtă de lipitori, că altfel nu-i putea numi, îl sufocau cu respirația lor mereu agitată, vârâtă în nasul lui, tăindu-i mereu, ca înțeleși, retragerea, silindu-l să se scălâmbăie dinaintea unor oglinzi deformante, ca în iarmarocurile de cu ani în urmă. „Bucurați-vă, maestre, puteți fi mulțumit de ceea ce ne-ați oferit. Ați realizat mult prea mult pentru o singură viață!...”, sau: „Bucurați-vă, laurii deja vă aparțin, posteritatea...”, sau: „Spuneți-ne, maestre, ce sens mai găsiți în căutări acum?...”
―... de magnific, de discret totodată, prin tot ce dăruiește, fără să ne ceară nimic!... În schimb, inconștienții, nătărăii cu reîntoarcerea lor la creștinism, la natură, cât și sclavii televiziunii de rețea, mai au neobrăzarea să ne scuipe-n obraz toleranța pentru cei ce vor să ne termine, munții lor cu pajiști, păduri și izvoare ,,miraculoase”, adorând prostiile astea doar de dragul butonării pe-o telecomandă unsuroasă! Le vom mai înghiți multă vreme impotențele, noi, care ne-am putut depăși stadiul de habotnici, de robi ai naturii, am depășit însăși natura, oprindu-ne asupra esențelor?
Iar după o pauză scurtă și plină de subînțeles, acela a reluat cu însuflețire:
― Nu, nimeni n-o să mai treacă peste noi! Trebuie să ne convingem o dată pentru totdeauna că numai uniți putem fi tari și respectați!
Incapabil să încropească vreun gând, Ioan încasa loviturile fără să clipească, simțind cum îl strivește o realitate lipsită de preliminarii. Absurditatea zilei de azi, într-adevăr, se dovedea demnă de el. Partea rea era că pedeapsa, ce și-o asuma ca pe-un lucru meritat pe deplin, se abătuse cu mult în afara lui. Pe lângă toate, avea siguranța amară că nici de data aceea recunoscutul nu era el.
― Eu îl știam doar ca lăcaș de artă străveche, a răbufnit cu oarecare sfială Ioan, un templu al legendelor noastre...
― Așa și este, cine neagă? Un templu! Nimeni nu are dreptul să piardă vreo fărâmă din sufletul mioritic al românilor, și uite, camarade, câtă măreție!... Așa că, prin el, Ioan Valahul ne grăiește din nou, după secole, putând fi considerat chiar reîncarnarea lui, și din păcate nu profităm de șansa de a-l avea printre noi!...
― Adică...? Mi-e neclar...
― N-ai fost atent, văd.
― Ba am fost! Numai că ați sărit la...
― Totuna. Pe Ioan l-a născut geniul nostru național, iar Monumentul, o dată cu el. Ioan al nostru, al românilor, n-a făcut decât să-i dea formă cu mistria-n mână. Știm cu toții, Maria lui cea fără chip e aici, în piatra asta!...
Ioan s-a cutremurat. Omul acela nu putea vorbi serios! Nu se putea ajunge până aici...!
― Păreți așa sigur... Nu zic că lucrurile sunt altfel de cum le vedeți dumneavoastră, numai că, știți, sunt destui care susțin că proiectul Monumentului a fost comandat în ideea unui substitut al credinței în Dumnezeu!
― Care Dumnezeu? Nu-mi veni cu tâmpenii de-astea! Aa, mă încerci, prietene?
― Nu, nici vorbă, dar așa se aude.
― Ai ajuns cumva la îndoieli?... În cazul ăsta retrage-te, nu ne-ncurca! Și-apoi, vezi, ai jurat un legământ, parcă...!
― Eu, unul, n-am jurat nimic.
― Aha, erai un novice?... N-aș fi crezut după cum arăți. Oricum, felicitări, m-ai derutat!
― Știți ce se mai aude? Că ar fi cel mai de temut drog pus vreodată la îndemâna omului! Așa s-ar explica de ce păsările, chiar animale mai mici, cu instinctul lor bun, au evitat încă de la început zonele centrale și așa riscăm să dispară din tot orașul. Ceea ce cred eu...
― Da, e-un punct de vedere, îl cunosc. Mă mândresc să fim noi cei care le aflăm primii pe toate, înaintea altora... Ai zice că nu suntem de acord..., iar aici insul și-a lățit umerii obrajilor a rânjet. E foarte bine că ne punem întrebările pe care și le-ar pune oricine. Ești abia la început! Vei vedea, se vor găsi răspunsuri pentru fiecare nelămurit în parte. Cine va înțelege, bine, cine nu, treaba lui! Nu arăți deloc a încuiat, observi și tu cum ne înghite piața mondială, globalizarea, cum păianjenul internetului ne învăluie copiii până-și uită patria-mamă, cum începe vântul să ne șteargă granițele, cum rețeliștii televiziunii ne modifică orarul de viață. Cine mai suntem noi, românii, astăzi?... Așa că oricine vorbește românește va înțelege că Ioan Valahul e acum aici, între mioarele lui, să le păzească!
― Să le apere de autosuficiență, poate..., a murmurat Ioan, după care, vrând să fie auzit, a zis tare: Cine știe care-o mai fi părerea lui astăzi... Un Ioan Valahul, un Mesia național, spuneți? Hm... Veacuri la rând, în transhumanța lor, moșilor noștri le-au ajuns culmile munților, aerul pădurii, cașul, brânza, fluierul și câinele. Singuri cu Dumnezeu... Dar de atunci ne-am mai înmulțit, ne-am creștinat, nu mai putem să trăim înconjurați doar de turma și sunetul fluierului nostru. Vrem ceea ce au și alții, dar pentru asta trebuie să coborâm în târg, să facem schimburi, să și vindem, dacă avem ce, iar acolo sunt alte reguli decât le-am face noi. Nu cred c-am deveni mai puțin români dacă le învățăm pe acelea. Aproapele nostru poate avea altă limbă, strai, obiceiuri, și nu la umilire ne îndemna Iisus Hristos când ne-a spus să-l iubim ca pe noi înșine. M-aș încumeta...
― Fantastic! Un adevărat avocat al diavolului! Te iert, știu unde bați tu, șmechere! Cei săraci cu duhul te-ar asculta cu gura căscată; ce bine că ești de partea noastră! Auzi la el, Iisus, Dumnezeu, Allah, Buda... Acum, serios: puțini români mai sunt ca noi azi, și nu de oricare; noi suntem traci, geți, daci get-beget. I-am avut pe Zalmoxis, pe Deceneu, și i-am pierdut ca proștii. Tocmai de-asta nu trebuie terfelit ce ne-a rămas!
― Latinii-s de izbeliște, deci... Sunteți sigur că cel care a ridicat Monumentul nu se putea înșela folosind doar motive de ritual păgân? Oare s-a gândit el că vor veni și vremuri tulburi, ca de pildă cele de astăzi, când Istoria de obicei o scaldă printr-o dictatură oarecare? Și că ceea ce a ridicat el va fi folosit fără scrupule în lupta orbeților pentru putere? Dacă ați amintit de internet, de televiziune, și aici sunt o sumedenie de păreri asupra unei anumite manipulări de mase. O fi posibil și așa ceva, însă căile ăstea mi se par în firea lucrurilor. Din moment ce s-a acceptat ideea de concurență ca motor al oricărui progres, la o manipulare dovedită se poate răspunde oricând cu o contra-manipulare, și mijloace sunt destule pentru făcut asta, atâta timp cât nu se apelează la metoda pumn-în-gură...
Ce să mai spună? Și-a folosit toate argumentele. Spera ca celălalt să-i fi simțit nuanța de indignare. Zadarnic, însă. De parcă ar fi pretins nucii să stea cuminte pe un perete, spusele sale nici că l-au atins pe străin.
― Mulți suntem și noi, a urmat imperturbabil acela, o știi la fel de bine. Zi de zi mai mulți! Avem o misiune sacră, iar asta cere luptă, sacrificii. Mândri să fim de noi, cei hărăziți!... Apoi cu condescendență: Mă încântă să mai schimb o vorbă cu unul care ne bate la poartă!...
„Este pornit, omul”, își spuse, privind aiurea. Ar trebui să se vadă odată scăpat din tot acest calvar de care se știa în mare măsură vinovat, căci nu ar mai suporta să i se impună un alt rol, unul față de care nu avea cea mai mică obligație. Iar dacă se acuzase mai înainte, o făcuse dintr-un exces de puritanism; păi, sincer vorbind, ar fi fost oare cu-adevărat în stare să prevadă astfel de consecințe? Se-nțelege că nu. Abia acum, când viața-l mai schimbase, a priceput și el ce înseamnă a te pripi să-ți consideri desăvârșită opera, și că, de fapt, validarea i-o poate da numai societatea căreia i-a fost hărăzită, și nu destinată. Societatea te naște, te modelează, te îngroapă, și nu întotdeauna așa cum dorești.
Deocamdată voia să se vadă cât mai departe de acel loc, indiferent cum, dar scăpat. Nu-l interesa să priceapă stăruințele, apropourile străinului. Nu era nevoie, fiindcă se simțea încolțit de-o teamă nedefinită care-i devasta adâncurile.
― Paștele mă’-si, plouă!
Lui Ioan, însă, atmosfera de ploaie îi lua parcă cu mâna o bună parte din tensiunea ce-i uscase buzele. A întins palma pentru a simți cum o picătură de apă i se culcă ascultătoare între degete ― era călduță. A auzit o frântură de înjurătură dinspre cel din dreapta sa.
Ce-l făcea oare să fugă mereu de realitate? Doar pentru că n-o mai înțelegea?... S-a decis să se întoarcă cu totul înspre străin, pentru a-i distinge chipul. Un lucru nu tocmai simplu; omul se afla plasat în contralumină, formând o pată întunecată, ale cărei contururi contrastau strident pe fundalul obositor, violent, al reclamelor ce panotau cealaltă parte a bulevardului. I-au venit în ajutor farurile unei mașini ce tocmai vira în dreptul lor.
Instinctiv, a căutat un sprijin pe care, oricum, nu s-ar fi așteptat să-l găsească.
Înfiorat, a recunoscut pe acel chip trăsăturile himerelor sale: haina de studiu cu buzunare lărgite, același creion înfipt între foile notes-ului cu coperți muștării, scorojite, din buzunarul de la piept, «Citizen»-ul cel vechi la încheietura celuilalt. Cu alte cuvinte, se identifica pe el însuși în postură de sine-stătătoare, poate ca mesager al unei oglinzi luciferice... Încă o aberație pe azi... N-ar trebui să-l mire; mergea de la stupid către mai stupid. Aerul se înfierbântase; era uscat, arzător de uscat în pieptul său subțire, de pasăre bolnavă, făcându-l să gâfâie ascuțit sub greutatea vitrinei de care s-a rezemat. Aceasta sta acum aplecată asupra-i, imensă, obositor de strălucitoare, mai să-i pleznească sub palmele alunecoase. Să fie o farsă, un delir?
Omul-Ioan nu găsea nimic anormal în a fi privit cu atâta insistență; mai degrabă îl preocupa să-și tamponeze febril fața cu o batistă minusculă. Privirile li s-au întâlnit ca din întâmplare, pentru o clipă, îndeajuns cât să-l pună în încurcătură pe Ioan, care și așa nu știa ce să facă cu uscăciunea gurii, a gâtului, chinuindu-se fără succes să înghită în sec.
Ploaia, devenită între timp o suspensie fină ce putea foarte bine să ude și de jos în sus, descompunea încet dar sigur ,,trăsăturile” celuilalt; batista din mâna acestuia nu reușea decât să întindă și mai mult petele de culoare nedefinită provocate de apă. Străinul ― totuși un străin, ce naiba! ― l-a privit într-un mod straniu, ridicând colțurile gurii a zâmbet.
― Ca să vezi, nu m-am gândit c-o să plouă... Fardurile bune le țin pentru ocazii mai speciale. Ale tale, a scăzut acela glasul cu considerație complice, nu sunt probabil de la negru. Înseamnă că-ți permite buzunarul, n-am dreptate?
Ca deodată, observând ceva anume, să se precipite, înviorat:
― Ce ți-am zis, suntem uniți!... Iată-i pe-ai noștri, nu ne-au lăsat baltă! și insul, coborând de pe trotuar, a făcut câteva semne cu mâna înspre susul benzii de asfalt; batista o băgase ghemotoc în buzunar, nemaisinchisindu-se de ravagiile rimelului dizolvat.
,,Dar toate astea se petrec aievea, Ioane!... Nu mai ține să le îmbrobodești, să le potrivești la nesfârșit. Varianta cu ziua de vacanță trebuie și ea dusă frumușel la pubelă...”
Cu puțin mai multă răbdare și-ar fi putut aminti de știrea ce se strecurase până la el acum câtva timp. Zvonul după care pe străzile orașului se observaseră de la o vreme indivizi hilari prin aceea că se străduiau să.i copieze înfățișarea, îl băgase repede între nenumăratele trăncăneli mondene auzite de paznicii săi. Pe atunci, însă, era tentat să nu mai dea crezare nici măcar imaginilor reflectate în apele unei oglinzi de Murano și că însuși adevărului trebuia să-i fie găsit un alt nume.

Cu o frână lungă și aducând un val de umezeală rece, lângă ei a oprit una din mașinile autostrăzii, de o culoare închisă, greu de precizat care anume, datorită ploii ― miros de combustibil ars și ștergătoare scârțâitoare. Portiera din spate s-a deschis larg, parcă singură.
― Haideți, băieți, repede! N-avem nevoie de necazuri.
Cel de lângă Ioan a dispărut prin deschizătura slab luminată, nu înainte de a-l imboldi ușor din spate: „Hai!...” Firesc și nesupărător pentru ei toți ar fi fost să urce și el, că prea se petrecuseră toate după cum le prevăzuse omul-copie, poate așa cum le știau și cei din mașină, atâta doar că pentru el gluma concesiilor se îngroșase deja peste limitele prudenței elementare. Și fiindcă nu-i venea nimic în minte care să-i justifice oscilarea, a rămas mai departe locului, adoptând atitudinea celui care deține potul cel mare.
Clipind cât mai convingător, s-a hlizit la parbrizul întunecat, aburit pe dinăuntru. În aer plutea atât fals, atât absurd, puse parcă special în evidență de măsura joasă, molcomă, în care torcea motorul mașinii, și n-ar fi fost de crezut să reziste până la capătul acestei reprezentații. Crispat, asculta darabana stropilor grei ce explodau pe capotă în mici jerbe, fără a-și mai dezlipi privirea de la zbatera agonică a celor două ștergătoare.
― Ascultă camarade, ne cam calci pe nervi!... Ce dracu’ aștepți? a auzit Ioan prima voce sfâșiind cu asprimea ei o liniște și așa cam subțire. Când ceilalți au intervenit cu șușoteli, insul le-a retezat-o hotărât: Nu, nici gând, sunt încă destui de cules în seara asta. Apoi, țipând către Ioan: Vii sau nu? Să știi că te las aici!
― Bine, bine, n-aveți grija mea, mergeți... Întrebați-l pe dumnealui, mie nu-mi pasă de apă..., s-a pomenit Ioan vorbind cu o voce posacă, ca venită din afară.
― Așa e! Am fost lângă el, șefule, ți-o spun eu. Hainele ălea-s de șmechereală. Se vede, are dresuri de mâna-ntâi, nu-l doare pe el de ploaie. Ehe, ce vrei ― resurse!
Și, după intervenția lămuritoare a fostului său partener de discuție, prin deschizătura celor două geamuri coborâte ca la comandă s-au aplecat, clipind la lumina fluorescentă a vitrinelor, trei chipuri curioase. Erau identice.
Nu, e prea de tot… Chiar de n-or fi fost ele întrutotul convingătoare, asta nu înseamnă că le putea deosebi cu ușurință. Grosier, dar se vedea acum și multiplicat.
Golit de bruma de încredere ce-o mai avea în independența lui, s-a lăsat studiat pe îndelete, simțindu-se în postura sa veche și nesuferită: pentru aceia era un simplu obiect. Îi privea pe tustrei egal, idiotizat, în față.
― Mda... Se ține bine!..., i-a ajuns în urechi mormăitul lor admirativ, ca la descoperirea unei procopseli de invidiat. Ãsta, pe bune, are clasă!... E-o idee bună cu mototolitul rufelor... Apoi, înviorați, către el: Puteai s-o spui din capul locului, camarade, aici nu te auzea nici dracu’. Cinstit ar fi să ne pasezi și nouă găselnița ta. Și nu uita: mâine, la șase, la sediu!
Portiera a fost trântită în clipa când mașina tocmai țâșnea, dispărând înghițită de neguri. Fâșâitul nesfârșit al ploii acoperea acum orice alt sunet.
Ioan încă nu se clintise. Ploaia îl pătrundea încet prin hainele fumegânde. L-a cutremurat un alt frison. S-a încovoiat să-și acopere fața; pârâiașele ce-i furnicau spinarea ― arzător de reci ― nu erau deloc apa ploii. Mai degrabă vene deschise... Palmele și le simțea jilave, lipicioase, fără puls, alunecându-i străine spre tâmple.
Când a coborât de pe trotuar, s-a împiedicat în picioarele înțepenite; în ele coborâse întreaga încărcătură de blestem a acelei hoinăreli furate.
În treacăt și-a privit mâinile. Ar fi putut să arate oricum, se aștepta la orice. Se pare însă că totul era în regulă. Și ce-ar fi vrut? O dovadă că nu e treaz? Era înfuriat că se putuse gândi, chiar și pentru o clipă, că palmele ar fi putut să fie altfel decât curate.
Silindu-se să înlăture printr-un anevoios și fals avânt puternica senzație de vomă ce-i contorsiona stomacul, s-a aruncat pe după un colț de casă, în alt întuneric.

6. Fuga

... Și totuși îl urmăreau.
Se răsucise ca din întâmplare, apucând să surprindă reflexul individului care se menținea la câteva zeci de metri, în spate. Insul, neinspirat, se oprise să citească un anunț lipit pe stâlpul de iluminat stradal, și era greu de înghițit așa ceva. Tocmai aerul ăsta neverosimil l-a sensibilizat. Oricât de corect și-ar fi compus acel individ atitudinea, însă ceea ce scârțâia, sărea în ochi, era logica lucrului pe care ambiționa el să-l facă plauzibil — își alesese porțiunea neluminată a stâlpului. Concluzia că s-ar putea să fie unul dintre ei s-a impus deci de la sine.
O, naivitate!, doar se inhibase ca un netot înaintea lor... În rest, ușor de imaginat, tactica obișnuită când vrei să afli cât mai multe cu efort minim; simulaseră normalitatea, apoi nu le rămânea decât să calce cuminți în spatele lui, să fie răbdători până se vor lămuri ce e cu cel suspectat. El devenea acum conștient în ce fel de troacă nimerise, și dacă nu era foarte atent risca un final tenebros pentru acea zi.
Înfiorat, a grăbit pasul. Nu mai privea îndărăt, deși prezența lor, resimțind-o distinct — o amenințare surdă undeva în spate — devenea tot mai presantă, mai dogoritoare, ca în basmele copilăriei. Cadența tocurilor sale dure, amplificată prin ecoul ricoșat de zidurle clădirilor, era singurul sunet care percuta tăcerea apăsătoare lăsată deodată, lărgind parcă locul în juru-i. În dreptul intrândurilor, îndeosebi, ecoul pașilor săi căpăta o spațialitate de criptă, un timbru cu intonații sumbre, pierzându-se în vaere prin coridoare pustii, nevăzute. Cu cât dorea mai mult să-și controleze mai bine călcătura, cu atât mai accentuat îl domina sentimentul de inerență, de ambuscadă.
Nereușind a-și stăpâni frica, a început să fugă. A ocolit nebunește câteva imobile, cărora nu le zărea decât baza, colțurile și gurile prevăzute cu site prăfuite ale subsolului. Nu mai era în stare nici măcar să se înfurie pe felul dezarticulat în care alerga; nu sportul îl interesase pe el în viață. În scurt timp plămânii i-au luat foc, fiind nevoit să-și tragă răsuflarea în câteva ganguri neprimitoare, traversate de curenți pătrunzători și reci, cu o clisă ce clefăie sub tălpi, mirosind a urină. Erau mai sigure, dar pline cu o beznă vâscoasă, înăbușitoare, ce îi împiedica până și mișcările. Frica i se infiltrase în toate mădularele, în simțuri, căci tresărea exagerat la cel mai mic foșnet sau zgomot. Îl agasa până și hârâitul ce-i ieșea din pieptul șubred, așa stors, chinuindu-se să respire numai pe nas. Degeaba însă, el avea nevoie de aer, de-al naibii de mult aer... Lupta din greu cu hârbul care ajunsese, alungând pe cât mai era în stare ideea de abandon, de a-i lăsa să facă tot ce-or vrea cu el, lucru ce-l ispitea din ce în ce mai mult.
Un om al ordinii, ivit din pământ cu o lanternă puternică în mână, l-a somat să se oprească. Luat pe nepregătite, Ioan a încetinit un moment, ca imediat să-și schimbe direcția cu toată energia de care mai dispunea.
Cum de-i putuse trece prin cap să ia drept apărător o simplă uniformă, în ce capcană prostească ar fi căzut! Fluierul acelui gardian l-a urmărit și el încă o vreme, apoi a murit. Dar cât de întunecat vechiul cartier după ce a scăpat din spotul orbitor, de un alb agresiv, cât de labirintic... Se afla într-o zonă bine cunoscută lui. Fugea așa, din inerție, cu plămânii arși de oboseală. Știa că era mai bine să fugă.

Într-un târziu, s-a târât sfârșit la un perete. S-a rezemat cu întreg spatele, să simtă cum îi absoarbe acel zid murdar, cu tencuiala lui roasă până la cărămidă, fierbințeala. Aștepta, gâfâind din greu, să apară din orice parte cei pentru care hăituirea unei ființe aflate în pragul obsesiilor ultime, care se pare că a uitat de gustul și tentațiile unei vieți normale, fusese o joacă de copil.

Nu a apărut însă nimeni. Doar un câine, un vagabond lățos, fără somn, i-a dat târcoale, pendulând nesigur din coada cânepie; era dintre aceia ai căror ochi bruni imploră mereu, iar coada o țin între picioare de când se știu. Ca să-și dovedească prietenia, Ioan s-a ghemuit la pământ. Potaia a înaintat supusă și s-a lăsat mângâiată îndelung, tremurător.

7. Un sfârșit de ocazie

Piața Arcadei a traversat-o cu pași egali. Multe îl lăsau indiferent acum, epuizarea făcându-l să se aștepte la orice, și nu neapărat la ceva neplăcut. Nu-și explica cum anume, dar își dădea bine seama că angoasa îl părăsise pentru o bucată de vreme.
Nici țipenie de om în piață. Cafeneaua Croco, barul studențesc, Excelsior, aveau vitrinele întunecate. Aparent fără motiv, și l-a închipuit pe Rizopol acolo. Îi și vedea strâmbătura gurii lui cu buze generoase, feminine: ei poftim, unicul și prețiosul său pacient, imprevizibil cum îl știa, l-a pus iarăși într-o postură nedreaptă; se și vedea făcut răspunzător pentru capriciile unui cabotin vârstnic, semne clare, după opinia lui, ale sclerozei cerebrale. Auziți, să iasă de capul dumnealui, aproape dezbrăcat, numai ca să hoinărească ore în șir prin cine știe ce maghernițe insalubre! Pentru docentul Rizopol lucrurile mergeau bine doar când îl știe păzit zi și noapte de asistentul de gardă, cu soneria și-o ploscă pregătită, alături. Tocmai de asta, știindu-l preabine, Ioan va avea grijă ca cel care fusese în tură, tânărul cu figură deschisă, Despa, să nu fie sancționat prea aspru; la o adică, aflați în complicitate tacită, profitaseră amândoi. Cam sâcâitor și tipicar Rizopol ăsta, dar trebuie să recunoască, îl salvase de câteva ori din situații limită. În rest, un tip corect, loial; puțin cam prea multă conștiinciozitate. Un inconștient al datoriei.
De pe Aleea Pinului a coborât pe scurtătura cu numele Jean-Baptiste Pigalle. În dreptul unei clădiri ce făcea notă aparte prin linia ei cilindrică, scundă, cu o colonadă falsă înspre stradă, așa încât, prin comparație, vecinele ei păreau grosiere, purtând amprenta îmbogătiților peste noapte și pe căi mai puțin ortodoxe, a avut o strângere de inimă. Odată considerase ca pe-o oază de puritate, de noblețe, spațiile interioare ale acelei clădiri. În ele crescuse Emilia, fata cea mai copilăroasă dintre câte cunoștea el, al cărei râs îl înflăcărase, îl înfiorase cum nu i s-a mai întâmplat vreodată. Ce vrei, idila tăinuită a adolescentului care citea pe nerăsuflate, la grămadă, până noaptea târziu, Maupassant, Proust, Beckett, Petroniu...
Ceva mai târziu, peste ani, pe când deja se îmbăta cu el însuși, cel ajuns pe culmile notorietății, a revăzut-o cu totul întâmplător, pe stradă. Ea îl recunoscuse prima. Privirile unei altfel de Emilie, dar la fel de curate, cum nu se poate mai jenate, l-au chemat, i-au șoptit parcă descântece, încurcându-i într-un fel socotelile. Însă și-au făcut doar semn cu mâna, nu mai mult. Era grăbit, trebuia să ajungă la nu-știu-ce simpozion, și, în plus, avea cu el, să-i ajute la descurcatul hârtiilor, al planșelor, pe una din stilatele lui însoțitoare. După cum o văzuse atunci, ca tânără femeie, Emilia nu era deosebit de atrăgătoare. Fătuca de care își amintea dispăruse cu totul. Remarcase, în schimb, un lucru nealterat la ea; un anume nimb de imaculare, o seninătate de duminică, ceva care-l atrăgea fără motiv, iar asta îl făcuse să-i fie teamă, să se ferească de ea ca de-o amenințare pentru discernământul său. Nu-și ierta nici acum nepăsarea ce-o arătase singurului suflet de care s-a simțit el mai apropiat.

Sătul să vadă peste tot doar primejdii, capcane, a mai slăbit ritmul alergării; simțindu-se un ipohondru caraghios, se rușina să se agațe de alte și alte pretexte. Aversiunea lui față de confruntări finale, față de justificările penibile pe care le-ar presupune acestea, nu putea fi un motiv serios pentru a tergiversa un sfârșit previzibil. Căci, fără îndoială, foarte curând se va afla în strada Galaxiei, unde-l vor aștepta zumzăind în cor, bulversați de ,,strivitoarea” lor răspundere, îngrijitorii săi. Cu toate astea, înainte să treacă de colțul ultimei vile, a ezitat câteva clipe, sprijinit cu palma de unul din cei doi piloni de fontă ce străjuiau impunătoarea intrare a Institutului de Antropologie. Treptele acesteia își luceau bazaltul în lumina feciorelnică a unui nor ce abajura luna. Îl oprise presimțirea că în seara aceea evenimentele vor lua o turnură neașteptată, nu cum își închipuise el. Uite, acum distingea în răsuflarea străzii sale, în adierea palelor de negură cu miros de iască arsă ce o traversau, frânturile unui murmur neliniștitor. Unul ce se amplifica brutal, în salturi, pe măsură ce curba străzii îl aducea, pe nesimțite, tot mai aproape. O rumoare rezonând în caldarâmul de sub tălpile lui subțiri, dureros de sensibile, de parc-ar fi fost desculț. Știa că-l privea direct acea amenințare, altfel tot ceea ce intenționase prin răzvrătirea sa și-ar pierde sensul. Pierduse și așa prea mult timp ― jumătate din viață, totuși ― cu așa-zise întrebări-cheie. Dacă totul are un sfârșit, și trebuie să aibe unul, neapărat, nu vedea de ce s-ar mai ascunde după deget. Până la capăt, Ioane! Și s-a văzut pășind înainte.

Pe strada Galaxiei toate suprafețele, spațiile, erau riguros folosite; mai mult din motive gospodărești, curțile aveau parcele verzi reduse la strictul necesar, făcând loc garajelor obligatorii, chiar suprapuse, iar construcțiile, în ansamblul lor, cu două sau trei nivele, cu terase largi, înalte, purtau austeritatea și soliditatea unei embleme oficiale. De regulă, ele se limitau înspre stradă prin garduri înalte de lemn-câinesc sau tuia, dublate cu grilaje forjate, sobre. Majoritatea ferestrelelor, la ora aceea târzie, erau cu jaluzelele coborâte.
Talazurile acelei rumori se contopiseră într-un uruit incontinuu ce răvășea, măcina, mistuia împrejurimile vilei lui, situată mai înspre capătul de est al străzii. Senzația, deloc ambiguă, a unei situații fără ieșire îl crispa până la sudoare rece; nu se așteptase la o asemenea înfățișare a lucrurilor.
Ce îl durea era că neputinciosul de el n-a știut să întrevadă o cât de mică parte din răul ce-l va aduce semenilor săi escrocându-le nevoia de absolut, învăluindu-i în arta defulărilor sale narcisiace, a substituirii lui Dumnezeu cu himera omului desăvârșit. Mare canalie! Acest antihrist din el n-a făcut decât să creeze ,,bomba”, s-o ,,lanseze”cu titlu de experiment, retrăgându-se apoi mulțumit, dormitând în recunoștința și adularile celor pe care, nu din întâmplare, i-a schilodit... Drumul spre rău are totdeauna o pantă descendentă, care-ți fură, pur și simplu, picioarele, o pantă numită ispitire, fiind totodată și cel mai scurt drum.
La ce-i folosea, în fond, lui Ioan că găsise un nume marii sale erori? Pe cine-l durea că celebritatea îi strangulase dreptul la intimitate?... Iar faptul că nimeni în afara lui nu părea să realizeaze monstruozitatea operei sale de căpătâi, Monumentul, îl făcea să îndure claustrofobia nemernicului. Ar fi vrut să țipe, să comunice cuiva dezastrul spre care evoluau cu toții. El, Ioan, era vinovatul, el trebuia să plătească pentru fariseismul său. A fost nesincer cu cei care-l iau drept etalon, deturnându-le sentimentele, credulitatea, prin veritabile efecte de scenă; era ceva incalificabil pentru un spirit creator. Acum se convingea încă o dată de lipsa de șanse a încăpățânării sale de a găsi de unul singur rezolvări miraculoase la o problemă ieșită de foarte mult timp de sub controlul cuiva, al statului chiar, al organelor de poliție, al organizațiilor civice. Nu mai era problema sa de conștiință. Societatea asta suferea deja de maladii necunoscute până mai dăunăzi, unele ajunse în stadiul cronicizării. Intoleranța față de cei diferiți devenise legea nescrisă a grupului, iar diferența, o piedica de netrecut pentru conviețuire ― regula minusului, a adversității xenofobe. O divide et impera a lipsei lui Iisus. De asemenea, o plată pe măsura nepăsării față de durere, dacă nu-i a ta.
Era sigur, nu va mai face concesii bălăcelii ăsteia în neputință. Odată tot trebuia ruptă complacerea în vinovăție fardată, abil camuflată. Nu va mai fi proprietatea nimănui, în calitate de bun apreciat, evaluat, numerotat și înrămat, care cere o conservare în condiții optime (ideal, ar fi fost într-o raclă transparentă), doar necesitând, din când în când, unele restaurări neesențiale... Tezaurizatorilor săi le scăpase din vedere ― vreme îndelungată, chiar lui însuși ― un amănunt deloc minor: sufletul său de pământean. Adevărul e că, inconștient sau nu, antrenat în plutonul alergătorilor după laurii prezentului, lăsase deoparte nevoile sale sufletești; în esență, nu acceptase niciodată ideea că, omenește gândind, el nu era cu nimic mai presus de-un trăitor oarecare. Uitase că sufletul se întregește lângă alt suflet... Asta era nenorocirea lor, a majorității închipuiților, de fapt. Altminteri, ecuația ar fi alta, mult simplificată.
Convingerea că era încă viu, că nu merita cu adevărat să rămână și-n continuare un izolat, i-a venit atunci, de Paști, când a compătimit tufele de lemn-câinesc din jurul porții, ce se încăpățânau să nu iasă în felul dorit de nea Custură, grădinarul, stricându-i mereu strădania cu rămurelele lor crescute alandala, ca peste noapte, în locuri total nepotrivite, până când acesta, oțărât, le-a dezrădăcinat și le-a aruncat pe-o grămadă de uscături. Suferise ca bătut pe roată la auzul zădufului vărsat de acel lucrător: ,,Moț bătrân și prost, taman acu’ ți-i de-nmulțit, ești numai bun de foc!” Nea Custură a răsădit în locul lor lăstari tineri, mai supuși, drepți, frumos încolonați sub forma unei perii dese. ,,Ãștia-or asculta de foarfecă...”
Mica dramă la care asistase i-a lămurit lui Ioan multe din chinuitoarele sale necunoscute. A făcut din ea un tainic îndemn la evadare din baia cu balsam menit doar a-i întreține mult și bine o agonie împărătească ― un jurământ făcut lui însuși că nu se va da bătut așa ușor. Era de asemenea conștient de inegalitatea luptei cu o realitate care, din start, se definea prin lipsa de principii, de scrupule.
Replantase cu propriile mâini, pe ascuns, în spatele solariului cu plante decorative, trupul aspru al tovarășului de suferință. Și oare nu fusese un bovaric, închipuindu-și un sprijin, o complicitate confesională, aparent conspirativă, în frecventele lui refugieri acolo, cu amăgirea intimității regăsite, lângă tufa de lemn-câinesc pe jumătate uscată? Da, până la urmă, ăsta și era: un răzvrătit închipuit. Încă de pe atunci avea tendința autoamăgirii. Și la urma urmei, pentru el mângâierea aceea, chiar și așa, derizorie, tot valorase ceva. Poate asta-i menținuse cald sângele.

Vacarmul creștea pe măsura apropierii de reședință, iar pâcla obscurității începuse a-i apăsa, zvâcnind, orbitele, risipită câteva fracțiuni de secundă în spoturi de lumină tare, mișcată, care întindeau, intermitent, pe zidurile întâlnite, umbre alungite la nesfârșit, ca într-o proiecție halucinantă cu diapozitive în alb-negru; multe sugerând siluete deformate, țeste enorme, umeri în formă de provă, mâini terminate cu palme gigantice.
A tresărit.
Aproape ștergându-i cotul drept, un individ încrâncenat de-o aprigă înfrigurare, cu capul aplecat înainte, a trecut fără mult zgomot pe lângă Ioan. A mai zărit, pe celălalt trotuar, câteva umbre răzlețe, în mici grupuri. Cu toate se îndreptau înspre capătul de est, cu toate purtau încălțări cu talpă elastică. Rămăseseră cam trei sute de metri.

Strada se transforma văzând cu ochii, devenind albia spumegândă a unui torent de siluete fără identitate, confuze, ce mișunau anapoda, ca într-un mușuroi stropit cu benzină. El nu s-ar gândi că felul detașat, fără grabă, în care pășea acele momente ar putea trezi suspiciune cuiva. Ioan era preocupat mai mult să înregistreze, să nu piardă nimic din spectacolul unei comunități suferinde, în derută. Primul proiector l-a zărit instalat în fereastra larg deschisă de la etajul superior al unei clădiri în trepte; clădirea rezultase prin alipirea, printr-un perete comun, a două jumătăți de vilă, total diferite ca arhitectură și culoare, parcă anume alese pentru a provoca comentarii zeflemitoare la adresa pretinsei lor autonomii. A ghicit, după mașina ce ocupa mai tot trotuarul din dreptul porții de acces, postul de televiziune care-și instalase acolo punctul de luat vederi. Remarca abia acum, de-a lungul trotuarelor, șiruri staționare de inși postați acolo mai devreme. Se vede că probabil epuizaseră schimbul de impresii, fiindcă în majoritatea lor se cufundaseră în pâcla muțeniei, răsucindu-și doar capetele pământii cu o regularitate ce amintea, cel puțin pentru el, de-un ritual gândăcesc. Un pic mai încolo, la douăzeci și ceva de metri, a întâlnit oamenii forțelor de ordine. Formaseră mai multe lanțuri și, pare-se, încercau astfel să strunească, să stăvilească nerăbdarea generală ― amenințarea unui clocot iminent ―, observând deja cum un grup încerca să forțeze blocajul. Proiectoarele, situate pe platforma înălțată a trei vehicule militare, își convergeau fasciculele către un punct, undeva îndărătul acelei mase de curioși.
Reședința sa era acum mai neispititoare ca oricând..
Fără vreun motiv, îi venea să râdă. Ar fi, oricum, modalitatea cea mai simplă de a-și deșerta sacul vinovăției pentru un delict imposibil de catalogat, potrivit mai degrabă unui moș căzut în dizgrația nepoților. Și cum să nu râdă, văzând, pe lângă toate astea, cum întreg penibilul situației sale era înălțat acolo, sub ochii lui, la rang de problemă a administrației locale!
Mai mult ca sigur, ar putea acoperi cu hohote acea hărmăială, ar lansa, chicotind, tumbe aeriene , ar râde cu lacrimi până ce-ar reduce-o la câteva bâiguieli de stupoare. Dar tăcerea care-ar urma nu putea fi imaginată, ar fi înnebunitoare. Și-l va scoate, deci ― râsul ―, din cap.
În situații ca asta e totuși nevoie de puțină prezență de spirit, ori de care, chiar dacă momentan nu-i venea ceva în minte. Poate n-ar strica ― tot s-a jucat azi cu limite inflamabile ― să arate că-și va duce riscul până la capăt. Ar fi fost chiar tentat să-i sfideze, să-și urle partitura indignării.
Din motive, pesemne, personale, un individ ceva mai retras, șezând pe îndoitura țevii de gaz ce ieșea din pământ acolo, lângă zidul de piatră al curții unor vecini cu care de peste douăzeci de ani se limita la binețe, nu părea să participe la antrenul din jur. Îi convenea, era potrivit pentru ce voia el să afle. Ar mai fi așteptat încă o vreme, din prudență, dar nu mai avea răbdare. S-a îndreptat, aparent fără motiv, spre singuraticul necunoscut. De aproape, alura acestuia s-a dovedit și mai stingheră decât apreciase el ― chircit, nemișcat, având mâinile vârâte adânc, până la cot, în buzusnarele unui trenci mototolit, prea larg, stătea cu capul dat pe spate, pierdut, cu privirea pe bolta de cristal a nopții. În alte împrejurări, după cum arăta el, nu l-ar fi remarcat.
― Dacă nu deranjez...
La fel de impasibil, insul nu dădea semne să-i fi auzit șoapta. Ochii, duși în fundul capului ― două globuri imperfecte, tulburi, lăcrămoase ― îi ținea ațintiți la stelele limpezite de ploaie. Nu păreau capabili să oglindească altceva decât beznă...
― V-aș reține un pic, domnule..., a insistat Ioan, ceva mai tare. N-ați putea..., și, cum acela nu-și schimba atitudinea, i-a atins ușor umărul. Lămuriți-mă, dacă vreți, ce se întâmplă?
A simțit, în fine, că era luat în seamă, măcar ca nepoftit, căci acela a catadicsit să bolborosească:
― Ãă... Nu știu mai mult ca alții... Dintr-o camionetă, mi-au zis, din-ălea albastre, cred... de poștă...
Concesia îi era făcută cu o gură ce parcă mestecă necontenit ― un glas dogit, peltic, fără intonație.
― În definitiv, iertați-mă... ce-a fost? E prea multă lume aici, mă tulbură...
Ca și cum l-ar deranja din gândurile lui prețioase, insul a preferat să-și prelungească la exasperare muțenia. Mai bine ar căuta pe un altul, și-a zis, înciudat. Nu avea însă multe variante în jur...
― Înțelegeți-mă, abia am picat, domnule!... Spuneați că cineva dintr-o camionetă... de poștă... a făcut ceva nepotrivit? Cine anume? S-au petrecut Cumva lucruri mai grave?... Dar vă rog!...
Ar fi strigat. În curând nu se va mai stăpâni nici atât, o simțea. Dar se părea că nota imploratoare a reușit să-l miște cât de cât pe celălalt. Dacă până în acele clipe individul îi păruse imperturbabil, l-a văzut cum își apleca, gânditor, capul în piept, dând semne că reflecta cu toată seriozitatea.
― L-au găsit cu șase gloanțe-n el. Chiar nu știai? Și bată-mă sfântul, mama lor de nenorociți!, nimeni de pe-aici n-a auzit împușcăturile...
― Stați un pic! Cine...? A, nu, e prea... Eu n-aș crede...
De oprit, s-a oprit să-și deșerte într-o clipă chinuitorul său rechizitoriu, care, la căderea picăturii de acum, fusese pe cale să-i dea în foc, dar ce folos, reflexul gurii i-o luase înainte... Asta îi mai lipsea, s-o facă pe autistul care rânjește exact în momentele penibile. Ce-i drept, o luase cam razna, i se zbârlise părul în cap la auzul unei asemenea gogomănii — auzi, frățioare, s-a văzut și împușcat! Și ce-i drept, n-ar fi cazul să zgândăre prostește grămada de nervi contorsionați, puși la pământ, din fața lui. După cum și părearea asta de rău a lui era una desuetă, lamentabilă.
Dar ce să-i faci, respectivul om socotea, cu toate astea, că așa ceva merita o replică pe măsură, căci s-a întoars imediat înspre Ioan și, după alte câteva căutături piezișe, lungi, i-a azvârlit, urzicat:
― Adică?!... Uite cine era aici...! Mă crezi fraierul tău, nu zău!... Ha-ha! Ei lasă-mă, tocmai tu să nu știi!... Zii cinstit, nene, ce potcoave voiai să-mi pui?...
Iar cum pe Ioan nu-l interesa să tatoneze un teren minat, omul și-a dat drumul:
― Doamne!... Nu știu cine v-a mai adunat și pe voi, nebunilor. Voi ăștia, toți cei ca tine l-ați adus unde e acum! L-ați vrut numai al vostru, așa-i? Luați-ni-l, haideți acum, că noi n-am contat niciodată, puneți-l în icoana voastră! Împărțiți-l în moaște cât mai e întreg! Nu l-ați lăsat să aibe și el, ca tot românul, o familie a lui, copilași care să-i fi scos de tânăr fire albe, o nevastă să-l fi bătut la cap, o Liturghie, duminica...
― Prostii!
― ...
Acela, contrariat, luat pe nepregătite, își căuta cuvintele.
― Fiți atent un pic! și Ioan s-a frecat cu ambele palme pe față, arătându-i-le după aceea, curate. Vedeți? Eu nu înșel pe nimeni. Îi semăn numai întâmplător, asta e. E o vină? Mă confundă și alții, n-am ce le face.
― Lasă vrăjeala, auzi?! Prostește pe alții. Te văd foarte bine! Crezi că nu știu de operații plastice? Ai mai putea fi, la o adică, chiar o clonă... Omul îl privea disprețuitor. E acolo, deșteptule, uite-ți-l! și i-a făcut un semn cu capul înspre mulțimea ce bloca drumul până la zidurile împrejmuitoare ale recluziunii sale.
Stânjenitoarea liniște așternută între ei a cerut acelui om, copleșit, se pare, de puhoiul unui adevăr greu de suportat, să mai lase de la el, răgușit:
― Ce-i drept e drept, azi am pierdut cu toții ceva fără de care nu s-or mai înțelege multe. Când mi-a strâns odată mâna l-am simțit cât era de mare! Și-ar fi dat și cămașa pentru mine... Voi ați făcut din el mai mult o poveste, un fel de vedetă... Dacă mă gândesc bine, voi v-ați ales măcar c-un martir!...
După care și-a ascuns fața, depărtându-se cu pași repezi, făcându-se de negăsit între atâtea alte siluete.

Un biet martir, evident ca bună ziua... Probabil acum insul rânjea sarcastic ― un râs searbăd, o aripă jumulită, cu două-trei-patru pene lungi pe ea, și ăstea opărite, bătând arar, în gol, neconvingător. Să râdă! Da, să râdă, să râdă, că avea și de cine. Așa un dobitoc mai rar!
Gândurile astea îl făceau să-și revină repede din descumpănirea ce-i periclitase bruma de echilibru. Dacă, în general, nedumerirea l-a intimidat de când se știe, asta nu presupune neapărat să n-aibe curajul s-o înfrunte fățiș. Durerea, în situația asta, era un drept al lui binecuvenit și nu era normal s-o audă ca bravadă în gurile ăstea nenorocite!

Se simțea, deci, tentat să joace acelui individ, și nu numai lui, renghiul ce-l avea din capul locului la îndemână. Totul s-ar potrivi de minune, mai ales că i se întărea acum credința într-o posibilă mașinație de rang superior, în ceea ce-l privea. Unii au luat absența lui nemotivată ca oportunitate de zile mari; era păcat să n-o folosească. Iată de ce așteptarea s-a sfârșit cu o înscenare făcută după regulile artei, întrutotul convenabilă pentru ei toți.
În timp ce se îndrepta spre grosul celor adunați în fața vilei putea să jure că prezența lui acolo nu va trezi cuiva vreun interes. Acolo ,,Ioan”-ii se călcau în picioare...
Cu insistență, cu chiu cu vai, a reușit să se strecoare prin masa de trupuri ciolănoase, imobile, greu de dat la o parte; unii l-au apucat de cămașă, alții l-au înjurat. În cele din urmă a putut să-și lipească fruntea înfierbântată de barele forjate, reci, ale grilajului.

Avusese dreptate.
În jurul cadavrului adulmecau doi câini lup ținuți în lesă de oameni ai forțelor de ordine și câțiva în civil, mânuind aparatură sclipitoare, profesională, blitz-uri. Mai rămăseseră probabil câteva operațiuni de rutină până la aducerea sacului cu fermoar.
Numai la renghiuri sau la plăți nu-i mai stătea lui Ioan capul. Un firișor ca de păr i se oprise la intrarea în gâtlejul uscat. El acum nu era decât al nu-știu-câtelea țicnit holbat la mortul căruia i se furase umbra în mijlocul acelei pete orbitoare. Nu avea cum să intereseze pe cineva că bătrânul chircit lângă talpa de piatră a gardului, blestema cu năduf chinul amarnic de a purta în sine, la nesfârșit, atâtea conștiințe. Cu toții în juru-i aveau umerii cerniți, încremeniți în aceeași durere mută, fără seamăn. Suferința fiecăruia din ei adăuga câte un tăciune fumegând în stogul de fân adunat în sufletul lui Ioan. Cum naiba de mai era în stare să nu strige la ei ceva, orice, să nu facă nici un gest, rămânând și mai departe mut în mijlocul lor, știind foarte bine că toată acea mulțime de oameni se adunase ca să-l plângă? Cine-l îndreptățea, în definitiv, să fie un laș?...

Lângă el, cineva a suspinat lung. Dându-și seama că mai auzise de câteva ori acel sunet, și luând-o ca pe o datorie, Ioan si-a înălțat capul, să vadă dacă nu putea fi cuiva de vreun folos.
A întâlnit o figură răvășită, cu semnele dezastrului lăuntric ― o femeie ajunsă la vârsta a treia, într-un capot mov, cu părul alb, despletit, căzut peste niște umeri strânși. Fără motiv, sau măcar fără unul lămurit, a încercat o nesfârșită simpatie pentru acea făptură neglijată de restul lumii, mai ales că trăsăturile ei, așa chinuite, îl duceau cu gândul ― bizar lucru ― la un copil care suferă pe tăcute, îndemnându-te astfel să-l ocrotești.
― Nu vă e frig? E noapte, s-a făcut rece...!
Ce altceva ar fi putut spune? Văzuse pe ea doar acel capot subțire, iar în picioarele goale niște papuci matlasați, ușori. Totul sugera că evenimentele o surprinseră înaintea culcării.
― Da, sunteți drăguț, aveți dreptate.
Dar se vedea bine, nu era momentul s-o preocupe starea sănătății. În schimb, femeia, recunoscătoare, încerca să-i distingă chipul... Ei acum, la asta nu s-a gândit! Nu l-ar mai amuza să fie luat drept o contrafacere; îl enerva, îl agasa gândul ăsta. Își închipuia cam ce avea să-și spună ea când îi va recunoaște trăsăturile. Dar unde-ar putea să mai fugă?
— Mă bucur nespus, domnule, și-a declarat ea, pe un ton coborât, vădit timorată, complicitatea, că și dumneavoastră... Am auzit că sunteți mulți așa... Vai, ce prostii spun!
— Aș prefera să nu vă luați după cum arăt...
― Dar nu mă iau. Oricare e diferit. Încerc doar să vă înțeleg, nu vă acuz de nimic. Din contra, e frumos ce faceți pentru Nelu! Știți, să nu mă înțelegeți greșit, dar am avut norocul să-l cunosc de aproape, mai demult!...
Cu oroare, Ioan realiza în acele clipe că ghinionul pică cu predilecție în momentele total nepotrivite ― nu era exclus să fi ajuns în tête-à-tête cu una din fostele lui metrese.
Pentru a face față, însă, la o asemenea posibilitate, hopul pe care trebuia să-l treacă era, fără îndoială, unul anevoie de îndurat. Greu de imaginat ca acea bătrânică impresionabilă să fi fost cândva oricare dintre însoțitoarele sale ― fie ea Sabina, cea ai cărei sâni mici, de balerină, se reduceau la două mameloane cu sfârcuri lungi, ca tăiate dintr-un baton de vanilie, închise la culoare, fie ea Noela, cea cu picioare îndrăcite, care îl înlănțuia mai dihai ca un urs, fie ea Stela, fata tuturor asistenților lui, dar a cărei măiestrie în a face dragoste îl recâștiga ori de câte ori dorea ea, fie Mira, cea terorizată de instabilitatea drobului cu s.i.d.a., dar atât de reconfortantă în dialogul pe teme literare, fie ea Vivi, ștrengărița atât de contrastantă (una picantă, la adăpostul alcovului, și cu totul alta, stilată și distantă, în plimbări, la conferințe), fie ea Nina, cea obsedată de poziția ei socială, fie ea Cela, cea cu părul ars, Ada, căreia îi plăceau buldogii, Ria, Anabela... ― cel puțin nu-i părea deloc a fi alcătuită dintr-un astfel de aluat. După câte aflase, majoritatea însoțitoarelor se realizaseră; unele în diplomație, altele în politică, în artă, cu toate fiind niște femei care au știut ce să pretindă de la viață.
Pe când femeia de vârsta a treia din fața lui era clar o sentimentală, o ființă complexată, inhibată ― genul fetei bătrâne călugărite din motive cu totul personale, imposibil de mărturisit. Grea dilemă pentru Ioan!
― Chiar așa? Teribilă o astfel de șansă, stimată doamnă! Și, dacă-mi permiteți curiozitatea, cum de-a fost posibil?
― Oh, nu, nu cum ați crede. Asta a fost tare demult. Eram amândoi copii atunci, prostuți și romantici...
Iisuse, Emilia! Altă scuturare pentru Ioan. Cum de-o scosese dintre posibilități?… Și tocmai pe ea!
Încerca, fără succes, să o recompună pe Emilia sa din ceea ce avea în față. Spera și ca expresia ei surprinzătoare, aproape copilăroasă, de cu puțin mai devreme, să îl ajute într-un fel.

Și, neîndoielnic, era totuși ea, Emilia. Căci dincolo de aparența, în linii mari, conforme celei din pieptul său, căldura și familiaritatea îi incita însă memoria, chiar așa încâlcită cum o avea el, făcând-o de neconfundat. Ce sperase, în fond, și care ravagii... Timpul presupune în primul rând uitare, nu neapăprat pierderi.
Iar, blestemat lucru, acum totul îl obliga să rămână deocamdată față de ea, același străin întâlnit întâmplător, un amabil oarecare, unul numai bun de schimbat cu el câteva impresii. Și îl amărea carantina asta de conjunctură.
― Sunt... nevoit să plec. Mi-a făcut plăcere. Sărut-mâna!
S-a strecurat afară din mulțime, unde spera să se liniștească.
Se vedea încolțit, năpădit de o sumedenie de promisiuni și instantanee neretușate, trăiri ce mai deunăzi le respingea ca melodramatice, iar toate acestea îl speriau acum prin vioiciune și agresivitate. Nu credea să mai reziste mult. Bănuia că fața o avea congestionată, asemenea cuiva care umblă cu neadevăruri. Obrajii, tâmplele și ceafa îi zvâcneau, febrile, răvășite de tensiune.


S-a îndepărtat cât de repede i-a stat în putință, a luat-o pe una din multele străzi laterale, care îl va duce în locuri mai calme, unde locuitorii sforăiau în paturi calde, câinii s-au retras în cuști, și noaptea îl va primi cu mărinimie în salonul ei vast, alinător, ca pe-un fiu rătăcit. Deocamdată nu exista alt refugiu mai bun pentru el.
În definitiv, ce-ar fi vrut? O altă Emilie? Una care să-l tot aștepte, ca frumoasa adormită din pădure... O respinsese iarăși, asta e. Blestematul lui impuls de a fugi din fața lucrurilor grave, care-l pun în încurcătură! Îi simțise panica mută la plecarea sa precipitată, cum tocmai își pregătea formula de a-l reține. Nu, instinctul femeilor nu dă rateuri ― Emilia a simțit imediat cu cine avea de-a face... Furios pe el, îi venea să se întoarcă imediat, poate ar găsi-o încă acolo... Degeaba, era deja prea târziu, totul îi spunea că scăpase încă o dată din mâini șansa întregirii, poate ultima.

8. Ioan al nimănui

Și de ce n-ar fi chiar el, Ioan, acolo în iarbă, cu găuri adânci în piept? Dacă nu au descoperit încă falsul, înseamnă că, în sine, faptul nici nu-i deranja cine știe ce. Mumificat, el nu le-ar încurca câtuși de puțin socotelile. Ar rămâne în mintea lumii drept «Ioan al tuturor», lucru iarăși convenabil. Evident, unui mit îi stă cel mai bine într-un mausoleu!
Era o posibilitate ca oricare alta. În orice caz, hotărârea ce i-a întărit ca prin minune genunchii oscilanți de până atunci s-a conturat de la sine în capul lui înfierbântat. La o adică, totul în Ioan așteptase mai demult împrejurarea asta, chiar dacă nu și-ar fi închipuit-o aidoma, în modul ăsta curios. Hm, și de ce curios?... Ba, după câte îl costase, i-ar spune chiar modalitate providențială, fiindcă îi oferea o rezolvare meritată de el cu prisosință. Nu avea dreptul s-o scape și pe asta printre degete.

Oricine l-ar fi zărit în acele momente n-ar avea de unde ști ce anume îl determinase pe acel bătrânel să mărșăluiască cu atâta vioiciune, călcând oarecum săltat, aproape ștrengărește, alegând cu premeditare străzile dosnice, și, în plus, n-ar avea de unde ghici ce structură invizibilă sfărâma în piept acesta. Numai Ioan avea idee ce anume i se deschisese atunci dincolo de acea structură cu miez cretos, mirosind a stârv de scoică.
Îl așteptau, ca pe-un salvator, spații întinse, terenuri virane, numai bune de îngrădit și de însămânțat... Un bătrânel nou-nouț, cu barbă mare, alb-argintie ― un fel de gnom de ghips colorat ― printre rondurile și răzoarele unei grădini verzi-verzi, iată imaginea din care el își va face o firmă.
Își va aparțină doar lui, ușa o va deschide numai celor veniți să cumpere din prăvălia sa, iar de vorbit, va vorbi despre vreme, despre politica primăriei, va bârfi cu clienții. Încă o toamnă, încă o iarnă, o primăvară, poate un an, doi, trei, petrecuți pe undeva printr-un colț retras al lumii. În fond, anii ăștia, oricâți or fi ei, îi vor ajunge cu siguranță, nu trebuia să ajungă prea departe cu presupunerile.
Începuturile cer acceptare și atât, iar pentru el, care-și amintea cu zâmbet de anii anevoioși când își deschisese acasă un mic studio fotografic, când asambla noaptea panouri de sfârșit de gimnaziu, de liceu, de colegiu, tot ceea ce-și propusese acum să facă n-ar avea cum să-l descurajeze.
De la început și de ce abia acum? Nu i-ar păsa pentru moment decât dacă ar fi întâlnit în drum acea simpatică și flenduroasă javră ce-o alungase cu câteva ceasuri mai devreme. Nu i-ar strica compania ei, și-a zis el, câlcând cu mai puțină febrilitate. A fluierat chiar de două ori, rotindu-și capul de jur-împrejur. Oricum, o va găsi el până la urmă.
O pală rece de vânt i-a reamintit să ridice ochii la cerul de pe care dispăruseră majoritatea stelelor. Câteva iluminări scurte și semnătura în alb a câtorva fulgere mute prevesteau averse apropiate.
*
Ce naiba! Abia acum remarca aiurit că ajunsese în apropierea clădirii unde locuia Emilia. Măi să fie, era convins că mergea fără o țintă anume. Și totuși, uite... Iarăși întâmplarea? Și cine spune că trebuia exclusă mâna Providenței?... Dacă tot era de dat o semnificație faptului că pașii-l conduseseră taman acolo, lângă ea, n-ar fi deci o enormitate să-i fie sortit să aparțină totuși cuiva. Cum sună asta, să fii al nimănui? Un nonsens. Da, poate că Emilia merita ceva mai mult decât compătimire. Da, fără doar și poate...
Și a dat colțul spre casa ei.
Cine știe, poate o va găsi stând la aer, fără somn, în loggia camerei de sus, unde-i plăcea odată să doarmă. Și-o imagina acolo înnegurată, tăcută, crezându-se neobservată, strâns legată de balustrada balconului. Îi va veni ușor s-o descopere după culoarea mov a capotului. O va striga suficient de încet, pe numele ei mic.

Nu, este imposibil!
Încă o rumoare? Era tentat să-și astupe imediat urechile. Pe vremea asta indecisă, cu rostogoliri și ciocniri de nori, s-ar înșela oricine. A grăbit pasul, cu inima zvâcnindu-i dureros sub osul pieptului. Murmurul, însă, devene tot mai consistent. Îl chinuia presimțirea că va relua un ciclu din care se crezuse definitiv ieșit. Da, acum auzea limpede rumoarea. Probabil aceeași... N-ar fi crezut să se extindă până acolo.

Clădirea cea joasă avea toate luminile aprinse în spatele jaluzelelor de lemn. Mai multe persoane ― cu precădere femei ―, în grupuri de câte două-trei, șușoteau pe treptele de la intrare. Lângă poarta curții, acum larg deschisă, o dubiță albă, având motorul pornit, aștepta stingheră. Pe acoperișul ei se depunea voalul primilor stropi.
O, nu, fato, nu și de data asta...

Iar până să întrebe pe cineva, șoferul salvării trântise deja ușile din spate, se aruncase în cabină și apoi, fantomatic, a alunecat cu farurile aprinse, pe luciul străzii. Ploaia, care se-ntețise, a înghițit-o fără zgomot. Ioan a urmărit scena cu ochi încețoșați, simțindu-se tot mai adânc pătruns de apele nopții. Auzea, vag, cum începeau vaierele sirenei.