XLVI

O primăvară ca-n povești a urmat după înmormântare. Pomii au înflorit în splendoarea lor, florile din grădină se rugau de Ema să nu mai sufere atât și să nu le ude cu lacrimile ei. Stătea toată ziua în grădină, iar în camera unde-și dăduse Meri sufletul intra doar când făcea curat.
- Mamă, tu nu te muți în camera ta? Te-ai chinuit destul în ultimii trei ani, ar fi cazul să dormi la tine!
- Nu pot, când intru în dormitor totul îmi amintește de mămica, am impresia că-i iau ceva ce-i aparține! Știi cât de mult a iubit ea această cameră!
- Atunci am să ți-o schimb, în felul acesta îți închipui că este o cameră nouă, nu cea a mămăiței!
Și Sideroza a adus meșteri, zugravi, a luat lustră nouă, perdea, covor, a mutat mobila altfel decât era.
- Mamă, cred că acum poți dormi liniștită în camera ta!
Ajunsă noaptea în cameră, Ema simțea mirosul lăsat de Meri și-i mulțumea lui Dumnezeu că Sideroza îi schimbase și dormeza, unde Meri se simțise atât de fericită.
Ema a suferit și după George, dar ce simțea acum nu se putea compara, era ceva atât de dureros în neputința de a o mai vedea pe Meri, încât toată ziua era cu ochii scăldați în lacrimi. Își amintea copilăria ei alături de această mamă fără de cusur, cum toată viața a muncit pentru copiii ei.
Cuprinsă de gânduri și împărtășind florilor disperarea ei, nici n-a observat că Nelu era în preajmă.
- Ce faci, soră-meo, vorbești cu florile? Așa rău ai ajuns?
- Mai bine spune de ce ai venit!
- Am venit să mergi cu mine la notariat, să spui că nu ai nicio pretenție la dividendele mamei noastre, și că partea ta mi-o cedezi mie!
- Știu că ești mort după bani, dar nu-ți este rușine să vii îmbrăcat în maieu roșu, să ne facem de rușine acolo unde ne ducem? Eu credeam că mămica merită și ea atâta respect pentru câte a făcut pentru noi, să purtăm un an doliu după ea.
- De când ții tu la fleacuri de-astea?
- Eu am ținut doliu și după tăticu, voi nu! Am să merg la notariat când vei veni îmbrăcat așa cum se cuvine!
Nelu a înghițit gălușca, el, care altă dată sărea la bătaie, trebuia să-și țină clonțul, își dădea seama că este la mâna ei. Fără să dea bună ziua a plecat cu coada între picioare. A doua zi a venit îmbrăcat în negru, au perfectat actele, a luat șapte milioane, iar Emei nu i-a dat nici măcar o prăjitură. Ea spera să nu-l mai vadă niciodată. După ce a cheltuit banii, venea mereu la Ema să-i ceară împrumut, până într-o zi, când nu a avut cum să-i înapoieze, și de atunci n-a mai dat semne de viață. Ema se bucura că a scăpat de el.
Spre sfârÈ™itul anului Ema începuse să-È™i revină cât de cât, se gândea cu duioÈ™ie la perioada în care Meri trăise alături de ea. Oare merită ca omul să se nască È™i să treacă de‑a lungul vieÈ›ii prin atâtea suferinÈ›i? ViaÈ›a ei a fost o continuă penitență. ÃŽntotdeauna astrele au lucrat împotriva ei. Oare cine se joacă cu viaÈ›a noastră? A acumulat atâta suferință încât n-ar vrea să mai trăiască încă o dată. La ce i-ar folosi o nouă viață? Să fie un copil sărac, să înveÈ›e să lupte, să ajungă cineva, È™i la bătrâneÈ›e să ajungă iar la sărăcie? Să-l întâlnească pe Ninel, să plece fără să-È™i ia rămas-bun? Să dea peste Decebal la liceu È™i s-o violeze? Să muncească la lucrările cele mai secrete ale țării È™i să vină revoluÈ›ia, să ajungă un nimeni? Să-l întâlnească pe locotenent È™i să se despartă atât de stupid? Oare cine ar mai avea putere să treacă prin toate acestea? Mai bine lipsă!
Dacă ar muri acum i-ar fi milă de Sideroza și Ada, c-ar rămâne singure pe lume. Ar suferi ele de dispariția ei? În viață fiind, niciuna nu dă doi bani pe ea. Lumea o admiră că nu-și arată vârsta și este încă frumoasă. Dar cei care spun acest lucru nu știu că ea se simte cu un suflet îmbătrânit, de peste două sute de ani...