Pe prispa pitică, desculță, în înserare, mama cerne, cu o sită rară, făina de porumb, care se scurge pe-un pled decolorat. Parcă plouă, e o ploaie galbenă și plină de fierbințeală, în vara prelungă, care toropește liliacul, grădina de vară și aerul dens.
Miroase a ciocălăi verzi și puși sub ceaun, unde mâna de apă, în care se va pregăti o mămăligă mare cât o roată de șaretă, bolborosește precum nămolul din fântâna secată. E un timp care scârțâie și strânge din dinți, e un timp obosit și plin de remușcări.
Satul e scuturat de liniștea ovală a câmpiei, care se furișează direct în lăzile de zestre ascunse-n odăile de la stradă. E ca un hoț de suflete puse chezaș.
Aici, în mijlocul ariei, stăm ciuș, în jurul unei păpuși făcute din mătasea culeasă din vârful știuleților și strânsă în pănuși, cu grijă, cât să ia forma unei vrăjitoare nebune. Doamne-Doamne, dă o ploaie! Iar păpușa, direct din lutărie, răspune cu un ecou de pași desperecheați: ...O ploaie!
E un nor gros de duioșie, e un nor gros de regrete și, iată, plouă prin vremi, iar Dumnezeu, în tot acest timp, cerne, dintr-un ungher, fâșii lungi de-ndoială și de plictis.
Hei, scriu, scriu că ar trebui să împachetăm acest timp într-o cutie veche de pantofi de oraș, să-l învăluim cu sfială și, în bocete difuze, să-l îngropăm în spatele casei, între gardul de șipci putrede și perete casei, strâmb și lipit în fiecare primăvară.
E primenitoare această adiere care mătură ulița, direct pe sub duzi. E primenitoare și plină de promisiuni, când nici nu mai știu dacă dorul de tine e aidoma unui pui de vrabie stingheră, uitat în cuibul de la streașină, sau e numai un gând difuz și cuprins de depresii.
Mi-e dor de tine tot atât cât aer poate cuprinde-ntre aripi, un înger.
Încercănată este această înserare. Încercănată și plină de angoase, ca un pândar de cimitire părăsite. Numai păpușile, cu părul din mătasea porumbului, spălăcite și diforme, au priviri de oameni mari, care par că au trăit și au văzut suficient.
O să-ți dau de înțeles că încă mă preumblu, confuz și amuțit, pe această cărare de urlete, pe care se perindă doar sufletele desperecheate.
În rest, iată, mai am puterea să mă bucur că prispa pe care ai stat, atât de descumpănită, e ca o limbă plină de afte.
Plouă.