Fusese o zi tare plictisitoare! Cu toate acestea, somnul mă prinsese abia la vreo trei ceasuri după miezul nopții. Ce dulce este starea dintre conștientizare și uitare de sine! Păcat numai, că durează doar câteva clipe, după care urmează desprinderea de real, de noi înșine, de insuficiența a ceea ce suntem. Este, poate, pregătirea permanentă a sufletului de a trece în neființă. Ups! Am uitat că religia nu acceptă starea de neființă.
Se făcea că străbătusem istoria întreagă, scrisă, nescrisă sau nici măcar întâmplată și ajunsesem să fim primii dintre oameni. Trebuie să fi fost și copii cândva, pentru că știam deja să ne mirăm și ne plimbam de colo-colo cu ochii larg deschiși și gurile căscate a mirare. Tu erai frumoasă și goală, iubito, iar eu, nebun de atâta goliciune, te urmam pretutindeni, fără să știu de ce. În timp, golul acesta, care mă fascina, avea să se umple cu firea ta de astăzi și liniștea mea a dispărut, însă, la fel ca și atunci, încă te urmez în toate, fără să știu de ce o fac.
Mergând noi prin ceea ce trebuie să fi fost raiul pe pământ, am simțit așa, ca un vârtej, în locul ce mai târziu avea să se numească stomac și, neștiind ce să facem, ne-am mirat și de această stare. Atunci am văzut un pom în care atârnau minunate lucruri verzi. Tu, ceva mai curioasă din fire, ai întins mâna și ai luat unul, l-ai mirosit și ce miros! Mirosea parcă a mere verzi, așa că le-am numit mere. În timp aveam să facem și un șampon cu acest miros.
Fără să te întrebi ce este cu acest măr, pentru că încă nu învățasem să ne punem întrebări, ai mușcat din fruct. Eu cred că te-ai cam grăbit cu un anotimp, fiindcă gura ta, neînvățată să aibă ceva în interior, s-a făcut pungă. La unele femei a rămas până în ziua de azi tot așa! Datorită ție am învățat noi ce înseamnă foamea, dar, mai ales minunata senzație de a-ți ostoi poftele.
Urmându-te eu în toate, n-am întârziat să mănânc din curioasele fructe, descoperind astfel întrebarea și ne-am atașat atât de mult de acest semn (?), încât îl folosim frecvent, mai ales la adresa altora, din păcate!
Descoperind noi cele două semne esențiale, ! și ?, ne-am spus că ne este suficient să cucerim lumea și am procedat în consecință, fără să realizăm că, de fapt, ne-am cucerit pe noi înșine. Așa se face că, de-atunci, proștii nu contenesc să se mire de cei care se-ntreabă.


Viorel Ploeșteanu
5februarie 2004