Mama a trecut pe tărâmul umbrelor, cu surâsul cald și puțin poznaș, care o definea. Zâmbetul ei, dăruit cu un ultim efort, părea menit să aline violența durerii mele de a o pierde atât de brusc, de a nu o mai putea reține printre noi.
Peste câteva zile aveam să o conduc pe ultimul drum, înconjurată de o mulțime de oameni. Alături de mica noastră familie și prietenele cele mai apropiate, s-au aflat alți prieteni vechi și dragi din anii postbelici - când adolescenta supraviețuitoare în orfelinatul evreiesc din Budapesta, cu mama pierită la Auschwitz – a sosit la Cluj pentru a-și face un rost, colegii de la Catedra de limbi moderne a politehnicii clujene - pe care a condus-o două decenii și mai bine – colaboratori excelenți în domeniul lingvisticii matematice și realizării unui dicționar poliglot, locatarii din blocul unde a trăit o jumătate de veac în bună vecinătate, foști studenți de ai ei și ai tatii, prietenele și colegii mei, care o apreciau și pe care îi îndrăgea, la rându-i.
Aceleași chipuri le regăsesc în fotografiile de la lansările celor două versiuni ale cărții ei: originalul maghiar și traducerea în limba română.
Mama a murit în 26 noiembrie 2011 - noaptea de vineri spre sâmbătă.
În fiecare zi de sâmbătă venea la noi la masă. Îi telefonam și porneam în întâmpinarea ei, în jurul orei unu. După ce o coteam pe lângă clădirea poștei din cartier, scrutam de-a lungul străzii pentru a o zări cu un minut mai devreme. Venea cu pasul tineresc și chipul surâzător. Ne întâlneam, ne îmbrățișam și, dacă era vreme frumoasă, ne mai plimbam puțin înainte de masa de prânz, încheiată de obicei cu înghețata și cafeaua, pe care mama le savura din plin.
Duminica eram oaspeții ei la masă. Ne storcea suc proaspăt de morcovi, mere, țelină și sfeclă roșie și-mi dădea drept merinde o cutie cu salată pentru luni. Lunea e ziua mea cea mai aglomerată și nu apuc să mănânc decât seara. Când ajungeam acasă ruptă de oboseală, deschideam cutia și după prima îmbucătură de salată, îi dădeam telefon mamei ca să-i mulțumesc și să povestim despre emisiunea pe care și ea – cea mai devotată telespectatoare a mea – o văzuse și o lăuda sau o critica, după caz. De câteva ori mi-am propus să scriu despre „salata mamei” – care, alături de felurite ingrediente, îngloba și un strop de iubire și energie maternă - dar nu am făcut-o, temându-mă să-mi strig fericirea, atrăgând astfel năpasta…
Firul vieții mamei mele s-a rupt pe neașteptate. A lăsat pe fotoliul ei ghemele de lână și fusta lungă de lână colorată - pe care mi-o tricota ca să-mi țină de cald, la iarnă – și s-a dus să moară puțin…
Cum să mă apăr de gerul absenței ei? Port la încheietură ceasul mamei… De fapt ceasul tatii, pe care mama a început să-l poarte din ziua morții lui. Și mă învălui în amintiri…
În zilele febrile când mama își scria cartea, căutam cu înfrigurare titlul cel mai potrivit. În final am optat amândouă pentru „Szurika, Éva lánya” („Surica, fiica Evei”) – Szurika fiind numele mamei în idiș, iar Eva numele bunicii mele.
De-acum înainte mă voi strădui să fiu și mai mult „fiica Sarei”.