După jumătate de oră de vorbit la telefon, Camelia își făcuse o idee generală despre situația familiei sale și a viitorului ei apropiat.

Soțul, Aurel Popa, profesor de matematică la alt liceu din oraș, terminase școala de două ceasuri bune, miercurea fiind ziua lui scurtă și preferată. Dar cum un dascăl adevărat nu încetează nici o clipă activitatea didactică, organizase pe loc o prelegere însuflețită despre ecuația canonică a elipsei. Expunerea problemei a început pentru un public larg, format din profesorii aflați în pauză, două secretare și un portar, dar la final s-a concentrat asupra colegului Daniel Stan, proaspăt angajat la catedra de istorie, dotat cu potențial imens, e adevărat, dar și cu lacune îngrijorătoare în domeniul geometriei analitice. Pentru ca ora, de fapt orele, să treacă mai ușor, amândoi schimbaseră decorul neadecvat al sălii profesorale cu cel al unei terase din apropiere. Telefonul Cameliei picase la țanc, tocmai vroia să o sune și să o invite și pe ea să-l cunoască pe Dani, un băiat cum rar se mai găsesc în ziua de azi. Camelia refuză grațios invitația pe motiv că a găsit deja unul și încă nu și-a revenit, în plus mai are drumuri de făcut și e ruptă de foame. Aurel nu era omul să rămână insensibil la suferința nevestei. Imediat s-a oferit să întrerupă ședința și să-i vină în ajutor, să o ducă acasă cu autobuzul, să-i prepare un prânz cum știe el, apoi o plimbare pe malul Someșului... Camelia îi zădărnici însă toate visurile. Era perfect conștientă că al ei soț prinde rar un partener de bere și matematici speciale, în medie cam o dată la două-trei luni. Cu aceste ocazii, ea își putea savura în liniște serialul de epocă, despre care atotștiutorul susținea că nu are nici o treabă cu adevărul istoric, sau putea face o baie prelungită, sau chiar să hălăduiască pe Facebook fără a-i auzi pufniturile la fiecare poză sau comentariu. Prin urmare îi ură succes proaspătului învățăcel, cu toată sinceritatea și mila de care se simțea capabilă, iar apoi îi aminti maestrului în științe exacte că are o soacră acasă care cu siguranță o așteaptă cu masa pregătită. În consecință poate rămâne cât vrea, distracție plăcută și dacă vine noaptea, să nu repete ultima figură, când a trezit-o entuziasmat să-i explice ce au hotărât la a șasea bere. Fericit ca un copil lăsat încă un ceas la joacă, Aurel începu o declarație pătimașă care ar fi înflăcărat-o mai ceva ca-n noaptea nunții, dacă din greșeală nu ar fi apăsat un păcătos de buton, așa că unica și cea mai frumoasă femeie din lume avu plăcerea să asculte vreme de un minut primele acorduri din „Thunderstruck”, AC/DC. La a treia repetare, Camelia închise telefonul cu un oftat și-și sună mama.

Urmă o discuție mult mai scurtă și mai animată. Doamna mamă nu era acasă, cum se aștepta naiva sa odraslă, ci la cumpărături în piața Mihai Viteazul. De regulă cumpărăturile se terminau în două-trei ore, dar astăzi intermediarii ăștia au luat-o razna. Roșiile sunt 4 lei, fasolea 5, de ardei nu poate spune la telefon. Doamna mamă nu este persoana introvertită care-și macină deziluziile de una singură, în melancolică depresie. Beneficiind de o fire deschisă, a expus fiecărui vânzător în parte părerea ei personală despre nesimțirea și decăderea care domnește în țara asta. Cea mai amabilă formulă de introducere, la vederea prețurilor afișate, era: „Dar nu vă este rușine?”. Þăranii sau țiganii din piață nu umblă prea des la școli înalte așa că replicile s-au schimbat rapid, cu tonul categoric și indignat a celor loviți în cele mai profunde convingeri de viață. Pe când o sunase Camelia, doamna mamă era un pachet de nervi, așa să se refugiase la brânzeturi. După cum singură explica, cu gura plină de caș, neobrăzarea asta, strigătoare la cer, i-a provocat acid la stomac. Așa că, în prezent, se perinda ca un general în fața plutonului, inspectând fiecare calup de caș, urdă sau telemea, gustând cu o figură concentrată din fiecare și privind bănuitoare la vânzătoarele costumate în băcițe, de parcă ani de zile breasla lor ar fi complotat s-o otrăvească. S-a scuzat că nu mai poate vorbi și i-a închis telefonul. De fapt găsise o telemea fără gram de sare, cumpără jumătate de kilogram din care „aproape toată-i apă, că n-aveți frică de Dumnezeu”, și părăsi incinta la timp, având în vedere că băcițele strângeau tot mai energic de mânerele cuțitelor în dotare.

Ultimul telefon, Camelia îl păstrase pentru doctorul de familie, domnul Vlăduțiu, un doctor tânăr, elegant, implicat în multe tratamente reușite și vreo câteva divorțuri. Camelia se înscrisese la el pentru că avea cabinetul vizavi de fosta doctoriță, o adeptă declarată a vindecării pe cale naturală care nici la febră 39 cu 4, nu a crezut că vorbește serios și i-a recomandat plimbări în aer curat, câteva ceaiuri de sunătoare și un supozitor.
La telefon doctorul Vlăduțiu i-a răspuns cu o voce catifelată ca unduirile unui motan pofticios. S-a bucurat enorm să audă de ea și a invitat-o stăruitor să-i facă o vizită, n-a mai venit de mult, în curând îl va sili să-i facă o vizită la domiciliu. Zâmbind răbdătoare, Camelia l-a rugat să-i pregătească un concediu medical de o zi, pe motiv de tensiune joasă și amețeală. Sigur, a venit răspunsul, era o deosebită încântare să o poată ajuta, dar un control tot trebuie făcut, astenia asta de primăvară lovește fără cruțare, orașul e plin de victime. Îl aduce și pe Aurel? Răspunsul ei negativ îl întristă cumplit, dar asta este, bărbații sunt mai sănătoși și nu le place la medic, dar ea să vină când vrea, la nevoie o așteaptă și peste program cu stetoscopul pregătit. „Nu-i cazul domnul doctor, vin în jumătate de oră.”. Apoi își luă precaută un ferm „la revedere”.

Pe când închidea telefonul, Camelia se gândea la o strategie ca să o trimită și pe directoarea lor să se înscrie la doctorul Vlăduțiu. Doar câteva vizite la cabinet și atmosfera în școală s-ar destinde considerabil, cine știe, poate chiar i-ar aproba excursia cu copiii în Retezat... Așa rămâne, mâine la prima oră, i-l ridică în slăvi, la urma urmei de ce să se limiteze doctorii numai la pacienți, sistemul educațional din România nu este și el un mare și incurabil bolnav?